Radu Miruță încearcă să se delimiteze de propriul partid și spune că a luptat „permanent” pentru ca energia pe bază de cărbune să nu fie scoasă din sistem. Dar afirmația lui cade peste o realitate politică mai incomodă: USR a blocat în 2022, la Curtea Constituțională, legea care ar fi permis finalizarea hidrocentralelor abandonate.
Diferența dintre discurs și practică e greu de ignorat. Pe de o parte, Miruță vorbește despre apărarea securității energetice. Pe de altă parte, partidul din care face parte a mers împotriva unei soluții care ar fi putut aduce mai multă capacitate de producție într-un sistem deja tensionat. Aici nu mai e vorba doar de retorică, ci de consecvență politică.
USR a susținut, prin faptele amintite în spațiul public, o linie care a pus frână unei legi privind hidrocentralele neterminate. În paralel, fostul ministru Cristian Ghinea a fost asociat cu această direcție, ceea ce întărește impresia că nu vorbim despre un accident izolat, ci despre o poziționare care a creat blocaje într-un domeniu strategic.
Miza este evidentă: energia nu e doar o temă tehnică, ci una de putere, prețuri și dependență. Când un partid spune că apără sistemul, dar ajunge să blocheze proiecte de producție care ar putea conta pentru echilibrarea lui, întrebarea se mută din zona declarațiilor în cea a responsabilității politice. Cine apără de fapt interesul public și cine doar încearcă să-și cosmetizeze propriul trecut recent?
Cazul Miruță arată exact această ruptură. Un discurs despre pragmatism nu ține mult dacă este contrazis de deciziile partidului. Iar în energie, asemenea contradicții nu rămân teorie: ele se întorc în facturi, în investiții ratate și în vulnerabilități pe care statul le tot amână.
