Oana Gheorghiu apasă pe pedala austerității chiar și după ieșirea din funcție. Vicepremierul demis susține că măsurile impuse de Ilie Bolojan ar trebui să continue cel puțin încă un an, deși statistica oficială arată o economie în scădere timp de 12 luni consecutiv.
Mesajul ei este limpede și politic sensibil: nu se discută despre o corecție rapidă, ci despre prelungirea unui regim de restricții care a produs deja costuri economice vizibile. În același timp, discuția despre TVA, readusă în prim-plan la B1TV, arată că presiunea bugetară nu a dispărut, iar soluțiile ușoare nu există. Doar că, în loc să lase loc unei relansări, tabăra care a susținut tăierile cere încă timp. Mult timp.
Aici e miza reală. Când o guvernare sau foști membri ai ei cer continuarea austerității după un an de contractare economică, mesajul transmis cetățenilor este că sacrificiul trebuie prelungit, nu explicat. Iar asta ridică o întrebare simplă: cine plătește factura politică atunci când cifrele nu arată o redresare clară?
Susținătorii unei astfel de linii vor spune că disciplina fiscală nu se negociază. Criticii vor vedea însă un calcul rece: menținerea acelorași măsuri, chiar și după efecte negative consecutive, spune multe despre prioritățile puterii. Nu despre oameni, ci despre controlul asupra bugetului și despre teama de a recunoaște că rețeta aplicată nu produce încă rezultatul promis.
În fond, cazul Oanei Gheorghiu nu vorbește doar despre o opțiune tehnică. Vorbește despre costul politic al austerității și despre refuzul de a schimba cursul atunci când economia dă deja semne de oboseală. Iar într-o astfel de situație, prelungirea devine ea însăși o declarație de putere.
