Ministra de Externe a României, Oana Țoiu, a declarat că România oferă un sprijin foarte amplu Republicii Moldova în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Potrivit acesteia, Bucureștiul ajută Chișinăul prin experți, consultanță tehnică, transfer de experiență instituțională și susținere politică în interiorul instituțiilor europene.

Pe scurt, România și-a asumat din nou rolul de avocat, consultant, traducător, împingător de dosare și susținător emoțional al Republicii Moldova la Bruxelles. Când vine vorba de Moldova, statul român descoperă brusc energie administrativă, expertiză și capacitate diplomatică. Păcat că aceeași viteză nu se vede mereu și când trebuie rezolvate problemele românilor din România.

Experți români pentru Moldova, reforme pentru Bruxelles

Oana Țoiu a explicat că România trimite experți care ajută Republica Moldova să își armonizeze legislația cu normele Uniunii Europene. De asemenea, instituțiile românești și organizațiile neguvernamentale contribuie cu experiență pentru procesul de reformă.

În limbaj diplomatic, sună impecabil: cooperare, integrare, transfer de bune practici, susținere europeană. În limbajul contribuabilului român, întrebarea este mai simplă: cât costă, cine plătește și ce câștigă concret România?

Pentru că solidaritatea este frumoasă, dar nu poate funcționa la infinit ca un abonament moral plătit din buget public. Dacă România pune experți, timp, bani, influență și capital diplomatic în sprijinul Moldovei, atunci românii au dreptul să afle și care este beneficiul strategic, economic și politic pentru România.

Bucureștiul vrea deschiderea tuturor capitolelor de negociere

Oana Țoiu a susținut că România sprijină deschiderea tuturor capitolelor de negociere pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană, deoarece Bucureștiul consideră că autoritățile de la Chișinău au îndeplinit condițiile tehnice necesare.

Aici apare partea interesantă: România se comportă ca principal garant politic al Chișinăului în fața UE. Practic, Bucureștiul spune că Moldova este pregătită, că reformele sunt suficiente și că Uniunea Europeană trebuie să meargă mai departe.

Este o poziție puternică, dar și riscantă. Pentru că atunci când garantezi politic pentru cineva, îți asumi și eșecurile lui. Dacă reformele merg prost, dacă instituțiile nu livrează, dacă apar scandaluri de corupție sau nepotism, nota de imagine nu rămâne doar la Chișinău. Se întoarce și la București.

Ungaria, frâna din mecanismul european

Ministra de Externe a precizat că există discuții inclusiv cu state care au rezerve, printre care Ungaria, pentru deblocarea negocierilor. Asta arată realitatea crudă a extinderii UE: nu ajunge ca România să bată din palme și să spună „Moldova în Europa”. Trebuie să convingă și state care au alte interese, alte calcule și alte blocaje.

Ungaria a devenit de ani de zile campioana frânei în dosarele europene sensibile. Iar acum Bucureștiul trebuie să negocieze, să insiste și să împingă dosarul Moldovei printr-un mecanism european în care unanimitatea poate transforma orice stat într-un portar cu drept de veto.

Cu alte cuvinte, România promite drum european ireversibil, dar drumul trece prin bariere unde alții țin telecomanda.

Obiectivul 2028: ambițios, dar frumos de pus pe afiș

Întrebată dacă obiectivul Republicii Moldova de a încheia negocierile și de a semna tratatul de aderare până în 2028 este realist, Oana Țoiu a spus că este un obiectiv ambițios. Diplomatic, formularea este elegantă. Politic, înseamnă: se poate, dar va fi greu.

Aderarea la UE nu se face cu declarații, poze și entuziasm. Se face cu reforme, instituții, justiție, administrație, economie, legislație și capacitate reală de aplicare. Moldova poate avea susținere politică, dar trebuie să livreze rezultate concrete.

Iar România, dacă tot se pune garant, ar trebui să ceară aceeași rigoare pe care o invocă la Bruxelles: reforme reale, nu doar discursuri europene cu fundal albastru și stele galbene.

România ajută Moldova. Dar cine ajută România?

Sprijinul pentru Republica Moldova are o logică strategică evidentă. România are interesul ca Moldova să fie stabilă, europeană și ferită de influența Rusiei. Nimeni serios nu poate ignora acest lucru.

Dar problema este proporția. În timp ce Bucureștiul promite consultanță, sprijin politic și deschiderea tuturor capitolelor pentru Chișinău, România însăși rămâne cu probleme masive: infrastructură, fiscalitate, administrație, spitale, școli, absorbție de fonduri, birocrație și o clasă politică foarte pricepută la declarații externe, dar mult mai lentă când vine vorba de reforme interne.

De aici vine sarcasmul amar: statul român pare uneori mai eficient când ajută alt stat să intre în UE decât atunci când trebuie să-și repare propriile instituții.

Diplomație generoasă, contribuabil tăcut

Oana Țoiu prezintă sprijinul pentru Moldova ca pe un succes al politicii externe românești. Poate fi. Dar orice succes de politică externă trebuie explicat și în termeni de interes național românesc.

Nu este suficient să spunem că ajutăm pentru că suntem frați. Frăția contează, istoria contează, limba contează. Dar statul român are obligația să explice concret ce pune pe masă, ce obține în schimb și cum protejează interesele cetățenilor săi.

Pentru că, altfel, politica externă riscă să devină o poezie frumoasă citită pe banii contribuabilului.

Moldova spre UE, România cu lecțiile nefăcute

Republica Moldova are dreptul la un viitor european, iar România are motive serioase să o sprijine. Dar sprijinul nu trebuie transformat într-un cec politic în alb și nici într-un exercițiu de imagine pentru miniștri care vor să pară mari arhitecți ai extinderii europene.

Oana Țoiu spune că România ajută masiv Moldova. Foarte bine. Dar românii au dreptul să întrebe: cu ce costuri, cu ce condiții, cu ce beneficii și cu ce garanții?

Până atunci, imaginea rămâne una ușor ironică: România împinge Moldova spre Uniunea Europeană, în timp ce acasă încă se împiedică de propriile reforme, propriile crize și propria administrație.

Frații de peste Prut trebuie ajutați. Dar poate n-ar strica să ne ajutăm și pe noi, între două declarații istorice.