Gheorghe Piperea acuză noua cenzură europeană: de la Europa Liberă la „nu da like unde nu trebuie”

Gheorghe Piperea lansează un atac dur la adresa direcției în care se îndreaptă Uniunea Europeană după decizia CJUE privind conținutul Russia Today. Liderul AUR susține că Europa „civilizată” ajunge să sancționeze nu doar propaganda, ci și cetățeanul care distribuie, comentează sau propagă materiale provenite de la surse interzise.

În logica semnalată de Piperea, nu mai contează dacă informația este adevărată sau falsă. Nu mai contează dacă opinia este banală, culturală, politică sau critică. Contează sursa. Dacă provine de la un „interzis”, devine toxică.

Pe scurt: nu mai întrebăm „este adevărat?”, ci „cine a spus-o?”. Iar această mutare este exact genul de alunecare care transformă libertatea de exprimare într-o permisiune administrativă.

CJUE confirmă: interdicția RT poate ajunge și la site-uri gratuite

Cazul ajuns la Curtea de Justiție a Uniunii Europene privește interpretarea sancțiunilor europene impuse în contextul războiului din Ucraina. Curtea a decis că interdicția de difuzare a conținutului Russia Today se aplică și unui site accesibil publicului gratuit, nu doar marilor televiziuni, platforme sau operatori media tradiționali.

Aceasta este partea cu adevărat gravă: noțiunea de „operator” nu rămâne limitată la companii media sau distribuitori mari, ci poate include și persoane fizice care administrează un site și pun conținutul la dispoziția publicului.

Cu alte cuvinte, cetățeanul nu mai este doar consumator de informație. Poate deveni risc juridic dacă pune mai departe conținutul greșit, de la sursa greșită.

Nu adevărul contează, ci proveniența

Piperea punctează exact zona explozivă: valoarea de adevăr a informației devine secundară. Dacă un material vine de la o sursă interzisă, problema nu mai este ce spune, ci de unde vine.

Aici începe absurdul. Dacă o sursă interzisă publică o opinie despre o carte, o știre banală, o informație verificabilă sau chiar un fragment factual corect, distribuirea acelui conținut poate intra în logica interdicției.

Nu pentru că materialul ar fi fals. Nu pentru că ar conține ură. Nu pentru că ar încălca automat DSA. Ci pentru că suportul, emitentul, canalul inițial este pe lista neagră.

Aceasta nu mai este luptă cu dezinformarea. Este luptă cu originea informației.

De la Ceaușescu la birocrația europeană

Piperea face o comparație dură cu perioada comunistă, când ascultarea unor posturi precum Radio Europa Liberă sau Vocea Americii putea atrage consecințe grave. Atunci, românii visau la libertatea de a asculta, citi, comenta și distribui informații venite din afara circuitului oficial.

După 1989, această libertate părea o normalitate câștigată. Dreptul de a auzi și altceva decât vocea oficială. Dreptul de a compara. Dreptul de a te îndoi. Dreptul de a decide singur ce crezi.

Acum, ironia istoriei este amară: în numele apărării democrației, Europa riscă să reconstruiască reflexe de control informațional. Nu cu telejurnal unic și portret de conducător iubit, ci cu regulamente, sancțiuni, liste și decizii juridice.

Cenzura modernă nu mai intră pe ușă cu uniformă. Intră cu PDF, comunicat și limbaj de conformitate.

Fahrenheit 451 cu ștampilă europeană

Piperea invocă romanul „Fahrenheit 451” al lui Ray Bradbury, unde cărțile interzise sunt arse, iar oamenii le memorează pentru a le salva. Comparația este puternică pentru că atinge miezul problemei: orice societate care ajunge să interzică idei, surse sau conținuturi în numele protecției publicului pornește pe o pantă periculoasă.

Sigur, nu suntem în punctul în care se ard cărți în piețe. Dar suntem în punctul în care anumite surse devin atât de interzise încât cetățeanul poate fi speriat să le citeze, să le comenteze, să le distribuie sau chiar să le analizeze critic.

Asta produce autocenzură. Iar autocenzura este mai eficientă decât cenzura clasică, pentru că nu mai trebuie să vină nimeni să te oprească. Te oprești singur.

UE spune că apără democrația. Dar cum o apără?

Argumentul oficial este că interdicțiile trebuie să fie eficiente. Dacă RT este interzis, atunci interdicția nu trebuie ocolită prin site-uri terțe, redistribuiri sau platforme alternative. Din punct de vedere tehnic, raționamentul este simplu: dacă interzici canalul, interzici și repetarea conținutului său.

Dar din punct de vedere democratic, problema este uriașă. Pentru că între combaterea propagandei și controlul circulației informației există o linie fină. Iar Europa pare tot mai dispusă să calce peste ea, cu aerul că o face pentru binele nostru.

Aici apare întrebarea incomodă: câte libertăți trebuie suspendate ca să fie protejată libertatea?

Astăzi RT. Mâine cine?

Piperea avertizează că astăzi este vorba despre Russia Today, dar mâine ar putea fi vorba despre alte surse: Al Jazeera, Fox News, publicații conservatoare americane, platforma X sau orice alt canal care devine incomod pentru birocrația europeană.

Unii vor spune că este exagerare. Poate. Dar principiul creat este periculos. Dacă statul sau Uniunea poate decide că nu ai voie să propagi nimic provenit de la o anumită sursă, indiferent de conținut, atunci libertatea depinde de lista actualizată a celor acceptați.

Astăzi lista pare justificată de război. Mâine poate fi justificată de „securitate informațională”. Poimâine de „protejarea ordinii publice”. Mereu se găsește o formulă elegantă pentru a limita libertatea.

Nu trebuie să fii pro-Rusia ca să fii anti-cenzură

Piperea spune un lucru esențial: nu trebuie să fii susținător al Kremlinului ca să vezi problema. Nu trebuie să urmezi propaganda putinistă ca să te opui ideii că statul decide ce surse pot fi distribuite și ce surse devin radioactive.

Aceasta este capcana clasică: orice critic al cenzurii este împins imediat în tabăra „dușmanului”. Dacă nu vrei interdicții dure, ești suspect. Dacă pui întrebări, ești propagandist. Dacă aperi libertatea de exprimare, ești acuzat că aperi conținutul interzis.

Nu. A apăra libertatea de exprimare nu înseamnă a aproba orice se spune. Înseamnă a refuza ca statul să decidă, în locul cetățeanului, ce are voie să citească, să comenteze și să distribuie.

Totalitarismul nu se combate imitându-l

Piperea formulează dur: nu este bine să înlocuiești un totalitarism cu altul. Iar aici lovește direct în contradicția morală a Occidentului colectiv.

Dacă Europa critică regimuri autoritare pentru controlul informației, pentru blocarea platformelor, pentru cenzură și pentru controlul discursului public, atunci Europa trebuie să fie extrem de atentă să nu ajungă să folosească metode similare sub altă denumire.

Dacă Rusia interzice Facebook, spunem că este autoritarism. Dacă China controlează platformele, spunem că este cenzură. Dacă Europa interzice conținuturi și extinde răspunderea asupra cetățenilor care le propagă, ni se cere să spunem că este protecție democratică.

Aceeași practică nu devine sfântă doar pentru că vine de la Bruxelles.

România ar putea urma

Fiind vorba despre o decizie CJUE, efectele interpretării pot conta în toate statele membre, inclusiv în România. Asta înseamnă că reglementările, dosarele și sancțiunile legate de conținutul interzis pot deveni parte din realitatea juridică românească.

Cu alte cuvinte, nu discutăm despre o ciudățenie germană izolată. Discutăm despre o interpretare europeană care poate ajunge, mai devreme sau mai târziu, și în practica autorităților române.

Iar atunci întrebarea nu va mai fi teoretică. Va fi foarte concretă: ce ai distribuit, de unde ai distribuit, cine era sursa și dacă ai contribuit la difuzarea conținutului interzis.

„Hai liberare”, dar cu listă de surse aprobate

Finalul ironic al lui Piperea — „Hai Liberare… Oare?” — prinde tocmai pentru că expune contradicția centrală. Europa vorbește despre libertate, dar construiește mecanisme prin care libertatea este condiționată de sursa acceptată.

Ai voie să vorbești, dar nu despre orice. Ai voie să distribui, dar nu de oriunde. Ai voie să comentezi, dar să nu cumva să atingi conținutul interzis. Ai voie să fii liber, în limitele stabilite de birocrație.

Aceasta nu este libertate matură. Este libertate supravegheată.

Iar o societate care se teme atât de mult de ce pot citi, distribui și comenta cetățenii ei nu pare o societate sigură pe adevărul pe care îl apără. Pare o societate care a început să confunde protecția cu frica și democrația cu administrarea opiniilor.

În numele luptei împotriva propagandei, Europa riscă să devină exact ceea ce pretinde că respinge: un sistem în care nu mai contează ce se spune, ci dacă ai voie să auzi.