Tribunalul București spune răspicat ceea ce sistemul judiciar încearcă de ani buni să ascundă sub statistici și promisiuni: judecătorii români lucrează prea mult, iar volumul de dosare a devenit greu de dus. Cosmin Sterea-Grossu, delegat în funcția de președinte al instituției, afirmă că magistrații din România au de rezolvat de patru ori mai multe cauze decât media europeană.
Mesajul său vine cu o nuanță importantă și incomodă pentru discursul politic despre „eficiență”: problema nu este că România ar avea prea mulți judecători, ci dimpotrivă. Potrivit datelor oficiale ale Comisiei Europene pentru Eficiența Justiției, invocate de Sterea-Grossu, România este doar puțin peste media europeană la numărul de judecători. Cu alte cuvinte, presiunea reală vine din avalanșa de dosare, nu dintr-o presupusă supradimensionare a sistemului.
Diferența dintre aparență și realitate e tocmai miza politică a acestui subiect. Când justiția este împinsă să funcționeze la limită, întârzierea devine regulă, nu excepție. Iar cetățeanul plătește prețul: procese mai lente, soluții amânate, încredere tot mai fragilă într-o instituție care ar trebui să dea ritm și claritate, nu blocaj.
Dincolo de declarația de la Tribunalul București, rămâne de clarificat dacă autoritățile vor trata această presiune ca pe o simplă nemulțumire internă sau ca pe un semnal serios despre subfinanțare, organizare și încărcarea excesivă a instanțelor. Dacă datele oficiale arată că judecătorii români duc mult peste media europeană, atunci discuția nu mai poate fi despre cosmetizarea sistemului, ci despre capacitatea lui reală de a face față.
Într-un stat care cere justiției rapiditate și corectitudine, prea multe dosare înseamnă mai mult decât oboseală profesională. Înseamnă o instituție împinsă să funcționeze la limită, iar asta slăbește exact acolo unde ar trebui să fie cel mai solidă.
