Avocatul Adrian Toni Neacșu respinge una dintre cele mai insistente acuzații lansate în spațiul public împotriva magistraților: ideea că judecătorii și-ar stabili singuri salariile sau că instanțele ar inventa creșteri de venituri prin propriile hotărâri.
Potrivit avocatului, realitatea este exact inversă. Judecătorii nu adoptă legi, nu stabilesc grile salariale și nu construiesc politica bugetară a statului. Instanțele verifică dacă Parlamentul, Guvernul și instituțiile publice respectă drepturile pe care chiar statul le-a introdus anterior în legislație.
Cu alte cuvinte, problema nu începe în sala de judecată, ci în birourile politicienilor care promit salarii mai mari înainte de alegeri, publică legile în Monitorul Oficial, iar după obținerea voturilor refuză să le mai aplice.
Judecătorii nu inventează drepturi, ci verifică dacă statul respectă legea
Adrian Toni Neacșu subliniază că o instanță nu poate crea prin hotărâre judecătorească un drept salarial care nu există în lege.
Judecătorul poate doar să constate că un angajat are un drept prevăzut într-un act normativ și că instituția publică refuză să îl acorde. În acel moment, instanța obligă statul să respecte propria legislație.
Diferența este esențială.
Politicienii prezintă adesea hotărârile instanțelor drept sursa unor cheltuieli neprevăzute, de parcă judecătorii ar introduce salarii, sporuri și indemnizații din proprie inițiativă. În realitate, obligația financiară apare în momentul adoptării legii, nu în ziua pronunțării hotărârii.
Instanța nu construiește datoria statului. Doar confirmă că aceasta există și că trebuie plătită.
Nu doar magistrații dau statul în judecată
Propaganda privind presupusele privilegii acordate de judecători propriului sistem ignoră amploarea reală a litigiilor salariale din sectorul public.
În ultimele două decenii, profesorii, medicii, polițiștii, militarii, funcționarii publici, angajații penitenciarelor, personalul administrației fiscale și salariații autorităților locale au fost obligați să apeleze la instanțe pentru drepturi deja prevăzute de lege.
La acestea se adaugă personalul auxiliar din justiție și numeroase categorii de pensionari care au contestat modul în care statul le-a calculat sau refuzat veniturile.
Magistrații și personalul administrativ din sistemul judiciar abia depășesc împreună aproximativ 10.000 de angajați, în timp ce numărul celorlalți bugetari care au ajuns în instanță pentru recuperarea drepturilor salariale este de ordinul sutelor de mii.
Prin urmare, nu poate fi vorba despre un mecanism creat de judecători exclusiv în beneficiul propriei categorii. Este vorba despre un stat care încalcă sistematic legile salariale în raport cu aproape toate categoriile importante de angajați publici.
Politicienii promit înainte de alegeri și uită după vot
Neacșu identifică adevărata sursă a problemei în Parlament și în Guvern.
Scenariul se repetă de aproape două decenii. Înainte de alegeri, partidele adoptă legi prin care promit majorări salariale, corectarea inechităților, recalculări sau noi grile de plată.
Mesajul electoral este simplu: noi v-am mărit salariile.
După alegeri, discursul se schimbă. Drepturile sunt amânate, plafonate, eșalonate, reinterpretate restrictiv sau blocate complet prin ordonanțe și alte acte normative.
Legea rămâne publicată în Monitorul Oficial, dar banii nu mai apar în fluturașul de salariu.
Politicienii culeg beneficiul electoral al promisiunii, iar cetățenii rămân cu un drept doar pe hârtie.
Abia atunci ajung oamenii în instanță.
„Contenciosul promisiunii legislative”
Avocatul numește acest fenomen „contenciosul promisiunii legislative”.
Nu este, în esență, o luptă pentru salarii. Este conflictul dintre promisiunile electorale transformate în legi și refuzul statului de a le respecta după ce alegerile s-au încheiat.
O promisiune electorală rostită la televizor nu costă nimic. Poate aduce voturi, funcții și putere fără să producă imediat obligații concrete.
În momentul în care promisiunea devine lege, situația se schimbă. Statul își asumă o obligație juridică. Iar când instanța obligă autoritățile să aplice acea lege, propaganda electorală se transformă într-o factură reală.
Aici apare conflictul dintre puterea politică și justiție.
Judecătorii devin incomozi nu pentru că stabilesc politica salarială, ci pentru că îi împiedică pe politicieni să folosească legea drept reclamă electorală fără consecințe.
Instanțele nu dezechilibrează bugetul. Politicienii adoptă legi pe care nu vor să le aplice
Una dintre cele mai folosite acuzații este că hotărârile judecătorești privind drepturile salariale ar produce dezechilibre bugetare.
Argumentul răstoarnă însă responsabilitatea.
Dezechilibrul apare în momentul în care Parlamentul și Guvernul adoptă măsuri fără finanțare reală, fără calcule serioase și fără intenția de a le aplica integral.
Nu judecătorul a promis majorarea. Nu instanța a redactat legea. Nu magistratul a decis grila de salarizare și nici nu a folosit-o într-o campanie electorală.
Toate aceste decizii aparțin clasei politice.
Hotărârea judecătorească nu creează obligația financiară, ci obligă statul să respecte ceea ce a votat și publicat singur.
A acuza justiția pentru costurile legilor este echivalent cu a acuza executorul pentru existența datoriei.
Statul pierde procesele, apoi își scrie legi ca să nu plătească
Mecanismul nu se oprește după pronunțarea unei hotărâri definitive.
După ce pierde procesele, statul adoptă legi de eșalonare și amână plata sumelor datorate. Există bugetari care au câștigat drepturi salariale în instanță, dar așteaptă de șapte sau opt ani să își primească banii.
Orice debitor privat ar suporta penalități, executări silite și blocaje. Statul beneficiază însă de puterea de a modifica regulile în propriul avantaj.
Debitorul este și legiuitor.
Când trebuie să plătească, își acordă singur termene, amână executarea și mută obligațiile în anii următori. Hotărârea judecătorească există, dar efectul ei este golit de conținut prin noi intervenții politice.
Astfel, cetățeanul poate câștiga procesul și totuși să nu primească banii.
Politicienii transformă minciuna electorală în lege
Descrierea făcută de Adrian Toni Neacșu este dură, dar mecanismul este limpede.
Clasa politică promite pentru a câștiga alegerile. Promisiunea este votată în Parlament și transformată în lege. După preluarea puterii, aceiași politicieni refuză să o pună în aplicare.
Angajații dau statul în judecată. Instanțele constată încălcarea legii și obligă autoritățile să plătească. Ulterior, Guvernul și Parlamentul adoptă alte legi pentru amânarea executării hotărârilor.
Politicienii controlează, astfel, aproape fiecare etapă a problemei, dar încearcă să arunce întreaga vină asupra judecătorilor.
Ei adoptă legea, ei nu o aplică, ei pierd procesele și tot ei amână plata.
Justiția este singura instituție care nu participă la fabricarea promisiunii. Ea intervine doar la final, când cetățeanul cere respectarea dreptului deja recunoscut.
De ce justiția a devenit inamicul clasei politice
Conflictul dintre politică și justiție nu are în centru doar salariile sau bugetul.
Miza reală este libertatea politicienilor de a promite fără să suporte consecințe.
Capacitatea de a anunța majorări, beneficii și reforme, fără obligația de a le aplica, reprezintă una dintre cele mai valoroase arme electorale. O clasă politică poate cumpăra încredere prin legi care arată bine înainte de vot și care sunt abandonate imediat după.
Justiția strică acest mecanism.
În momentul în care un judecător spune că legea trebuie respectată, promisiunea electorală nu mai este simplă propagandă. Devine o obligație executorie.
De aceea apar campaniile împotriva magistraților. De aceea sunt prezentate instanțele drept sursa dezechilibrelor. De aceea judecătorii sunt acuzați că își dau singuri bani.
Este mai ușor să demonizezi justiția decât să recunoști că ai votat legi fără acoperire și ai mințit alegătorii.
Adevărata problemă nu este salariul judecătorului, ci minciuna politicianului
Discursul potrivit căruia instanțele își stabilesc singure salariile este convenabil pentru politicieni deoarece mută discuția de la cauză la efect.
Cauza este o legislație incoerentă, electorală și adesea imposibil de aplicat în forma promisă.
Efectul este apariția proceselor prin care cetățenii cer statului să respecte acele legi.
În loc să repare legislația și să își asume costurile deciziilor, clasa politică atacă judecătorii care pronunță hotărârile.
Adrian Toni Neacșu pune problema în termenii corecți: justiția nu produce promisiunile electorale, ci le transformă în obligații juridice.
Iar într-un sistem politic construit pe amânare, manipulare și lipsă de răspundere, nimic nu este mai periculos decât o instituție care obligă puterea să respecte propriile reguli.
