Cine decide ce este „dezinformare”? Întrebarea care începe să sperie tot mai mulți români
La Cotroceni s-a lansat „Raportul național privind dezinformarea din rețelele sociale din România”. Sună frumos. European. Responsabil.
Doar că problema nu mai este dacă dezinformarea există. Evident că există.
Problema reală este alta: cine decide ce este dezinformare și cine controlează pe cei care decid?
Când un ONG finanțat netransparent face liste cu „voci suspecte”, când persoane sunt asociate public cu Moscova fără dovezi clare prezentate public, când CNA închide televiziuni, BEC șterge postări, iar instituțiile statului apar împreună pe aceeași scenă, mulți români încep să vadă nu combaterea propagandei, ci apariția unui mecanism de control al discursului public.
Nimeni nu spune oficial „interzicem opinii”. Totul este mai subtil.
Astăzi ești „etichetat”. Mâine devii „problematic”. Poimâine platformele îți reduc distribuirea. După aceea dispar invitațiile, conturile, vizibilitatea.
Și inevitabil apare întrebarea incomodă:
Dacă un președinte promite înainte de alegeri că TVA-ul nu va crește, iar imediat după alegeri TVA-ul explodează, cum se numește? Dezinformare? Sau înșelăciune electorală?
Dacă guvernul spune că programul SAFE va ajuta economia României, iar miliardele merg către companii din Germania și Franța, cum se numește?
Dacă oameni sunt puși pe ecran și prezentați public drept influențe rusești fără probe concrete prezentate cetățenilor, cum se numește?
În România anului 2026 apare tot mai des sentimentul că „adevărul oficial” începe să fie administrat instituțional.
Iar istoria arată că momentul în care statul începe să decidă ce ai voie să crezi este întotdeauna periculos pentru orice democrație.
„Aveți încredere doar în sursele oficiale” începe să sune din ce în ce mai puțin ca un sfat și din ce în ce mai mult ca un avertisment.
