După luni întregi în care liderii europeni au vorbit despre „sprijin total” și „solidaritate fără limite”, realitatea din culisele NATO începe să arate diferit. Planul susținut de Volodymyr Zelenskyy și promovat de Mark Rutte, prin care fiecare stat NATO să dea anual 0,25% din PIB pentru Ucraina, se lovește de opoziția mai multor state importante.
Practic, după discursurile eroice și summiturile pline de declarații dramatice, a venit și momentul întrebării incomode: „Cine plătește?”
Iar răspunsul pare să fie: „Nu noi.”
Mai multe state NATO au transmis că nu vor să accepte o cotă fixă obligatorie pentru finanțarea Kievului. Chiar și Mark Rutte a recunoscut că propunerea are șanse mici să treacă.
În timp ce marile puteri occidentale trag frâna, România pare prinsă din nou între obediență și nota de plată. Pentru că la București nimeni nu mai întreabă dacă trebuie acceptat ceva. Se discută doar dacă se acceptă imediat sau „cu entuziasm european”.
Criticii actualei puteri spun că românii sunt pregătiți psihologic pentru orice nouă contribuție, taxă sau „solidaritate strategică”, în timp ce spitalele, școlile și economia reală rămân în criză.
Iar întrebarea ironică din spațiul public începe să devină tot mai prezentă: ce va face Nicușor Dan dacă presiunea NATO crește? Va accepta sau va accepta fără condiții?
În tot acest timp, statele mari din Vest negociază, ezită și pun condiții. România, în schimb, pare mereu gata să ridice mâna prima la orice nou angajament financiar extern.
