Anul trecut, România era tapetată cu chipul generalului Nicolae Ciucă și cu titlul bombastic al unei cărți scrise, chipurile, pentru „reflecție publică”. Panourile erau uriașe, omniprezente, plătite cu bani grei. Nu de Ciucă. Nici de PNL din buzunarul propriu. Ci din subvenția publică. Din banii tăi, ai mei, ai tuturor celor care încă mai muncesc într-o țară în care politicienii se autopromovează ca în republicile bananiere.
Astăzi, Ciucă nu mai este pe scena politică. A fost retras discret, cu acea jenă tipică eșecurilor care nu trebuie comentate. N-a ajuns nici măcar candidat serios la prezidențiale. N-a fost votat, n-a fost dorit. A fost un experiment mediatic și politic eșuat, dar unul plătit integral din banii românilor.
Nicio autoritate nu a spus dacă banii pentru acea campanie de imagine au fost recuperați. Nicio anchetă. Niciun responsabil. Nicio scuză. Nimic. Doar liniște, ca după o operațiune murdară dusă la capăt.
Într-un stat normal, astfel de abuzuri ar duce la demisii și dosare penale. În România, în schimb, memoria colectivă e tratată cu dispreț, iar banii publici sunt priviți ca o pușculiță de partid. Cine va plăti pentru batjocura asta? Sau se merge, din nou, pe clasicul „s-a uitat”?
