Ilie Bolojan a încercat să vândă marți, 1 septembrie, un bilanț optimist al PNRR, susținând că România a „absorbit” peste 90% din granturi și peste 95% din împrumuturi. Problema este că această formulare împinge discuția în zona convenabilă a procentelor, în timp ce imaginea de ansamblu rămâne mult mai puțin glorioasă: țara a încasat, de fapt, doar 64% din suma totală disponibilă în forma finală a planului.
Diferența nu este una de nuanță, ci de substanță. A vorbi despre „absorbție” la finalul termenelor, după ce jaloanele și țintele nu au fost duse la capăt, înseamnă să prezinți drept reușită un proces care a lăsat bani pe masă și proiecte în aer. În locul unui raport clar despre ce s-a pierdut, ce s-a întârziat și cine răspunde, spațiul public primește o versiune cosmetizată a realității.
Ministrul interimar al Investițiilor, Dragoș Pîslaru, a mers și mai departe și a explicat că România nu va fi penalizată pentru sumele ratate, dar nu va mai putea deconta anumite investiții. Asta înseamnă, simplu, că eșecul nu dispare doar pentru că nu vine o sancțiune formală. Costul îl plătesc bugetul, proiectele și credibilitatea statului în fața Comisiei Europene.
În același timp, Pîslaru a acuzat PSD că a întârziat reforma salarizării, semn că disputa din jurul PNRR nu este doar tehnică, ci și profund politică. Fiecare partid își apără propriul segment de vină, iar explicațiile ajung să se contrazică între ele. Cetățeanul vede însă doar rezultatul: fonduri blocate, reforme incomplete și un stat care preferă să contabilizeze procente convenabile în loc să-și asume pierderile.
Miza reală este tocmai aceasta: cine răspunde pentru faptul că România a ratat o parte din oportunitatea PNRR și de ce discursul public rămâne mai atent la imagine decât la mecanismul eșecului. Iar când un guvern încearcă să transforme un bilanț incomplet într-un succes, problema nu mai este doar de comunicare. Devine una de responsabilitate politică.
