Președintele Nicușor Dan a pus miercuri degetul pe o rană veche a politicii românești: spațiul public a ajuns să fie dominat de „farisei”, de „defetiști” și de „demagogi”, iar dialogul a fost împins la margine de „urlete”. Mesajul a fost transmis la Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși și vine într-un moment în care scena politică dă semne clare de oboseală, iar disputa publică se poartă tot mai des prin atacuri, etichete și poziționări de suprafață.
Declarația șefului statului nu este doar o critică morală. Ea descrie, de fapt, o formă de uzură instituțională și politică: liderii vorbesc tot mai mult pentru propriul electorat și tot mai puțin pentru o dezbatere reală. Când președintele spune că unii „se bat cu pumnul în piept” și se agață de elemente esențiale ale trecutului, el indică o scenă publică în care memoria colectivă este folosită ca instrument de legitimare, nu ca punct de pornire pentru soluții.
Miza nu e doar tonul
În spatele acestor cuvinte se află o problemă politică mai adâncă: în România, conflictul a devenit adesea substitut pentru guvernare, iar zgomotul a înlocuit explicația. Nicușor Dan nu a vorbit despre un partid anume, dar diagnosticul său lovește într-o practică răspândită la toate nivelurile puterii — aceea de a transforma dezbaterea într-un spectacol de gesturi tari și argumente puține.
Într-o astfel de atmosferă, cetățenii primesc mai multă retorică decât răspunsuri. Iar asta nu e o chestiune de stil, ci una de funcționare democratică. Când discursul public se degradează, scade și capacitatea instituțiilor de a construi încredere, compromis și direcție.
Mesajul președintelui are astfel și o miză politică limpede: avertizează că deteriorarea limbajului nu rămâne fără costuri. Ea erodează autoritatea celor care conduc și împinge viața publică spre cinism, blocaj și neîncredere. România nu duce lipsă de voci puternice. Duce lipsă de luciditate.
,
