România ajunge să finanțeze masiv industria de apărare a Germaniei, în timp ce propria industrie de profil se zbate să supraviețuiască. Din cele 17 miliarde de euro contractate prin mecanismul european SAFE pentru perioada 2026–2030, 5,6 miliarde de euro merg către Rheinmetall. Pentru grupul german, aflat recent sub presiunea riscului de faliment, banii vin ca un colac de salvare. Pentru uzinele Romarm, efectul este exact invers: lipsa comenzilor împinge angajații în stradă, inclusiv pentru că nu și-au primit salariile la timp.
Diferența dintre cele două realități spune mai mult decât orice discurs despre reînarmare și securitate europeană. Rheinmetall primește contracte și își extinde rapid capacitatea, în timp ce industria românească de armament rămâne blocată într-o combinație veche de subfinanțare, comenzi puține și lipsă de strategie. Statul român cumpără siguranță la nivel european, dar nu reușește să transforme acest flux de bani într-un avantaj intern palpabil.
Aici este miza politică reală: nu doar unde se duc miliardele, ci cine produce, cine angajează și cine rămâne în urmă. Dacă România participă la finanțarea unei industrii străine, dar nu își salvează propriile capacități, atunci întrebarea nu mai este doar despre apărare, ci despre incapacitatea statului de a-și proteja propriile active industriale. Iar când angajații ies în stradă pentru salarii, semnalul este limpede: beneficiile marii politici de securitate nu ajung automat și la economia românească.
În forma actuală, situația arată o țară care plătește pentru forța altora și își lasă propriile uzine să se stingă în tăcere.
