România va primi din Slovacia radare de joasă altitudine și personal specializat pentru operarea lor, după ce Guvernul de la Bratislava a aprobat trimiterea tehnicii militare în sprijinul supravegherii frontierei estice.
Anunțul a fost făcut de ministrul interimar al Apărării, Radu Miruță, care a prezentat decizia drept rezultatul propriilor demersuri și al faptului că România „și-a făcut temele”.
Numai că imaginea este greu de ignorat.
România, stat NATO de aproape două decenii, aflat la granița unui război și cu miliarde cheltuite pe apărare, ajunge să împrumute radare de joasă altitudine din Slovacia.
Iar ministrul se felicită singur.
Miruță: „Se poate!”
Radu Miruță a transmis că Slovacia va trimite atât radare, cât și personal pentru folosirea lor.
El leagă această decizie de apelurile făcute la nivel NATO și UE și susține că România a demonstrat prin programele SAFE că „și-a făcut bine temele”.
Mesajul se încheie în stilul deja cunoscut:
„Se poate!”
Da, se poate.
Se poate inclusiv ca după ani de apartenență la NATO și după miliarde de euro trecute prin bugetul Apărării, România să descopere că are nevoie de radarele altora pentru a vedea ce se întâmplă la joasă altitudine la propria frontieră.
România împrumută tehnică militară, dar ministrul vorbește despre lecții făcute
Poate cea mai spectaculoasă parte din mesaj este formularea potrivit căreia România „nu cere nimic înainte să-și facă singură lecțiile”.
Doar că rezultatul acestor lecții este exact acesta:
cerem radare.
Cerem și personal care să le opereze.
Iar apoi prezentăm totul drept dovada că sistemul funcționează impecabil.
Cooperarea militară între aliați este normală și utilă.
Dar există o diferență între cooperare și situația în care un stat aflat la granița războiului are nevoie de echipamente temporare de la alt stat pentru a-și întări supravegherea.
Slovacia vine cu radarele. România vine cu postarea
Radu Miruță mulțumește Guvernului slovac și ministrului Robert Kaliňák pentru ajutor.
Corect.
Mai puțin clar este de ce acest episod trebuie prezentat aproape ca o victorie personală.
Radarele nu au fost construite la București.
Nu au fost cumpărate de România.
Nu sunt operate exclusiv de personal românesc.
Vin din Slovacia, împreună cu oameni care știu să le folosească.
Dar în comunicarea politică, meritul ajunge tot la ministrul român.
Este un model deja familiar.
Când vine autostrada făcută de alții, apare lavaliera.
Când vin radarele slovacilor, apare postarea.
SAFE, PNRR și lista infinită de lucruri cu care se laudă ministrul
Radu Miruță invocă din nou programele SAFE și faptul că Ministerul Apărării și-ar fi făcut „temele”.
Este același tip de discurs pe care îl vedem tot mai des.
Dacă se deschide un tronson de autostradă: PNRR.
Dacă apare un program militar: SAFE.
Dacă vine un aliat cu echipamente: dovada că România a lucrat bine.
La acest ritm, probabil că și dacă plouă la timp va exista un fond european care să primească meritul.
Problema nu este că România folosește finanțări europene.
Foarte bine că le folosește.
Problema este când fiecare rezultat al unei cooperări internaționale este transformat într-un material de autopromovare.
Un stat NATO ar trebui să aibă propriile capacități de bază
România nu este o țară mică, izolată și fără buget de apărare.
Este membru NATO.
Are graniță cu Ucraina.
Are Marea Neagră.
Are infrastructură energetică strategică.
Are baze militare importante.
Are un risc real de incidente cu drone.
În acest context, radarele de joasă altitudine nu sunt accesorii exotice.
Sunt exact genul de echipamente despre care te-ai aștepta să existe deja în cantitate suficientă.
Faptul că un aliat intervine temporar poate fi util.
Dar nu este neapărat motiv de triumfalism.
„Ne-am făcut temele” după ani de restanțe?
Miruță spune că „lecții nefăcute de ani buni au fost făcute în doar câteva luni”.
Declarația este și atac politic, și autopromovare.
Dar dacă acceptăm premisa lui, atunci apare întrebarea firească:
cine nu și-a făcut temele ani de zile?
Câte radare lipseau?
De ce lipseau?
Ce achiziții au fost amânate?
Cât timp va depinde România de tehnica trimisă de aliați?
Și mai ales, când vor exista suficiente sisteme proprii?
Aici ar fi utilă transparența.
Mai puțină poezie despre lecții și mai multe date despre capacități.
Cooperarea cu Slovacia este bună. Situația care a făcut-o necesară, mai puțin
Nu trebuie minimalizat ajutorul slovac.
Dimpotrivă.
Este exact genul de cooperare pe care NATO și UE ar trebui să îl încurajeze.
Dar un lucru poate fi bun și, în același timp, poate scoate la iveală o vulnerabilitate.
Faptul că Slovacia trimite radare în România este util.
Faptul că România are nevoie de ele este partea care ar trebui să producă mai degrabă întrebări decât aplauze.
România strategică, dar cu radarele altora
Ani de zile, politicienii au vorbit despre flancul estic, securitatea Mării Negre și rolul strategic al României.
Sună impresionant.
Numai că rolul strategic trebuie susținut cu capacități concrete.
Nu doar cu comunicate.
Nu doar cu summituri.
Nu doar cu SAFE și PNRR rostite la fiecare apariție.
Dacă România vrea să fie pilon de securitate regională, atunci trebuie să poată vedea singură ce zboară la joasă altitudine la propria graniță.
Altfel, sloganul „ne-am făcut temele” riscă să sune ca elevul care spune că și-a făcut proiectul, dar vine la școală cu laptopul colegului.
Slovacia aduce radarele.
România aduce optimismul.
Iar Radu Miruță, desigur, aduce postarea.
