Societatea Națională pentru Închiderea Minelor, instituția care ar trebui să gestioneze procesul de închidere a exploatărilor de cărbune până în 2032, funcționează de două decenii în faliment oficial. Dezvăluirea ridică întrebări serioase despre felul în care statul român își administrează propriile restructurări și despre cine răspunde, de fapt, pentru banii cheltuiți în acest interval.
Gheorghe Piperea a susținut că această entitate, în care statul a pompat sute de milioane de euro, este „în faliment de douăzeci de ani”. Dacă informația este corectă, miza nu mai ține doar de o anomalie contabilă, ci de un eșec structural: România a finanțat ani la rând o instituție care trebuia să închidă mine, nu să supraviețuiască din sinecuri administrative și din amânări succesive.
Problema devine și mai apăsătoare în momentul în care guvernul vorbește despre criză energetică și caută soluții de avarie. Statul cere disciplină, eficiență și ajustări dure, dar în același timp lasă în urmă o structură aflată de ani buni într-o zonă gri, unde responsabilitatea politică pare diluată, iar transparența rămâne de clarificat.
Miza este politică, nu doar tehnică. Închiderea minelor este parte dintr-o tranziție energetică grea, cu costuri sociale și economice reale. Dar tocmai de aceea, orice blocaj, orice faliment ascuns și orice instituție ținută artificial în viață slăbesc credibilitatea statului. În loc de o administrare curată a unei schimbări inevitabile, apare imaginea unui sistem care a cheltuit mult și a explicat puțin.
Rămâne de văzut cine își asumă acest parcurs și ce se poate recupera după ani întregi în care falimentul a fost, aparent, compatibil cu funcționarea instituției. Într-un domeniu atât de sensibil, lipsa de răspuns nu este un detaliu tehnic, ci semnul unei gestiuni politice defectuoase.
