Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a lansat un avertisment tăios după discuțiile despre cazul avocatului Răpcea, pus sub control judiciar pentru mesaje antisemite și pentru promovarea mișcării legionare. Mesajul lui este clar: statul nu trebuie să transforme opinia, lectura sau ideile private în obiect de represiune.
„Dacă suntem condamnați pentru delict de opinie, alunecăm pe panta dictaturii. Trebuie să oprim asta”, a spus Ioan-Aurel Pop. Formula este apăsată și vine exact într-un moment în care societatea românească rămâne prinsă între nevoia de a sancționa derapajele extremiste și riscul ca autoritățile să lărgească prea mult zona pedepsită.
Semnalul de alarmă nu este unul comod pentru nimeni. Pe de o parte, există faptele invocate în dosar, care țin de antisemitism și de promovarea unei ideologii fasciste. Pe de altă parte, reacția președintelui Academiei pune presiune pe instituții: unde se oprește combaterea discursului extremist și unde începe abuzul de putere? Tocmai aici stă miza reală.
România are motive solide să fie fermă în fața propagandei legionare sau antisemite. Dar fermitatea nu poate fi confundată cu excesul. Dacă statul începe să pedepsească idei, lecturi sau simple asocieri fără o delimitare limpede a faptelor, disputa iese din zona justiției și intră în cea a fricii publice. Iar asta slăbește încrederea în instituții mai repede decât apără memoria democratică.
Cazul ridică, astfel, o întrebare incomodă pentru autorități: vor să aplice legea cu precizie sau să dea un exemplu care se poate întoarce împotriva libertății de exprimare? Într-o democrație matură, diferența dintre idee și faptă nu este un detaliu. Este linia care separă legea de abuz.
De aici înainte, nu mai e vorba doar despre un dosar, ci despre felul în care statul își exercită puterea. Iar dacă această limită este încălcată, costul politic și instituțional va fi mult mai mare decât cazul care a declanșat dezbaterea.
