Tot auzim că România are un deficit comercial uriaș. Numai în acest an balanța de plăți externe va avea un minus de aproape 30 de miliarde de euro. Acum un an a fost de aproape 23 de miliarde de euro, acum doi ani de vreo 19 miliarde.
Deci ce constatăm: că producem din ce în ce mai puțin și cumpărăm produse din import din ce în ce mai multe. România nu mai produce aproape nimic: de la haine, încălțăminte, electrocasnice și până la mâncare totul se bazează pe importuri.
Am zice că politicienii români sunt proști sau cel puțin prost pregătiți și afirmațiile în ambele cazuri sunt corecte.
De unde facem rost de valută pentru importuri?
Nici un stat din lume, altul decât statul român, nu își dorește să obțină „lei”. Moneda noastră națională nu este o monedă de circulație internațională, valoarea lor în piața globală este aproape zero.
De aceea importurile nu se pot plăti cu „lei”. Ar fi fost bine să se poată face acest lucru însă cei care adus produse în România nu au nevoie de nimic din România.
Așa că trebuie inventate noi și noi modalități pentru a pune la dispoziția importatorilor valuta necesară.
Sigur că o parte din valută se obține din exporturi, așa puține cum avem noi, în general de materii prime cum ar fi gazul sau lemnul. Din exporturi se obține valută, cu acea valută se pot face importuri, însă, așa cum vedeți deficitul comercial este unul imens.
A doua sursă mare de valută o reprezintă fondurile europene. România obține fonduri europene în euro. Aceste intrări de valută intră în conturile BNR. Aici ele sunt păstrate și BNR pune pe piață doar lei sau valută atunci când ea este necesară achiziției unor produse importate. BNR nu trimite automat pe piața internă valuta obținută din fondurile europene, dacă s-ar petrece acest lucru atunci am avea o țară cu două monede de circulație internațională. Deci câteva miliarde de euro, sub 5 miliarde de euro în fiecare an, provin din fondurile europene.
Principala sursă de valută o reprezintă însă exportul de forță de muncă. Ce înseamnă acest lucru? Peste 6 milioane de români lucrează în afara țării. Acești români își primesc salariile în euro, o parte din bani sunt cheltuiți acolo, o mică parte sunt trimiși acasă. Dar chiar și această mică parte face ca în fiecare an să ajungă în România mai mult de 10 miliarde de euro, din care aproape 4 miliarde de euro sunt numai transferurile bancare. Noi trăim aici relativ bine datorită românilor plecați la muncă, ei sunt cei care asigură bunăstarea, de aici și supraviețuirea unui stat mafiot prin sumele în valută greu muncite.
O altă sursă de valută o reprezintă împrumuturile făcute atât de statul român cât și aduse de către băncile comerciale direct în România. Și aceste sume sunt colosale dar au dus datoria externă, publică și privată, a statului român la mai mult de 140 de miliarde de euro.
Creditorii își doresc banii
Banul este o marfă, inclusiv valuta folosită pentru importuri.
Acea parte de valută care provine din creditare externă la un moment dat trebuie să fie returnată. Creditorii nu ne oferă banii pentru a nu mai fi dați înapoi sau pentru a-i lăsa aici pentru dobândă. Nu, creditorii își doresc și dobânda și banii înapoi.
Partea mai proastă este că deși moneda a intrat în România, tocmai am văzut că ea pleacă foarte repede prin importuri. Asta înseamnă că noi astăzi nu mai avem acea valută pentru a o putea da înapoi.
Dacă datoria externă a statului român este mai mare de 140 de miliarde de euro, este de semnalat faptul că în țară există în conturi și la populație undeva la jumătate din această sumă.
Deci banii nu se pot da înapoi dacă acest lucru s-ar dori astăzi. Atunci ce se face: practic România plătește o dobândă așa cum se întâmplă în cazul unei linii de credit. Nu îți propui să dai înapoi acești bani ci să fii un debitor serios și să îți plătește obligațiile asume din intrările de valută care apar constant din celelalte surse.
Dar unii creditori pot mima că doresc rambursarea mai rapidă și cum alții nu găsești mai rapid ei încep, asemenea cămătarilor, să îți pună condiții: trebuie să vinzi ceva.
Iar grupurile de interese internaționale sunt gata să îți ofere bani dar pe active mult subevaluate. Spre exemplu ne cer deja să vindem hidroelectrica, tot ei ne cer să vindem nuclear electrica, tot ei cer valorificarea portului Constanța sau compania Tarom. Dar acești creditori folosesc poziția noastră dificilă pentru a subevalua aceste proprietăți. În acest fel cei care te creditează câștigă nu doar dobânda cât și active la un preț de două sau de trei ori mai mic.
Ce are România de făcut?
România trebuie să aibă un plan pentru relansarea producției la nivel local.
Spre exemplu dacă importăm din Coreea de Sud televizoare color în valoare de 2 miliarde de euro atunci trebuie să cerem deschiderea în România de a unei unități de producție. în acest fel vom ajunge să folosim forța de muncă locală pentru a realiza produse de circulație internațională. Nu doar că vom produce televizoare pentru piața internă, dar avem șanse majore ca o parte din aceste produse să plece și spre restul Europei.
România trebuie să își producă singură hrana din magazine. Acum aproape din produsele alimentare produc din import, de la carnea de porc și până la biscuiți. Nu este normal să fie așa, dispunem de materia primă, importul de produse alimentare trebuie redus prin realizare de produse la nivel local.
În acest sens statul trebuie să se implice. O piață liberă nu înseamnă o piață abandonată. Statul poate oferi programe de finanțare cu dobânzi foarte mici, chiar zero, adică subvenționate de către stat. De asemenea statul român trebuie să ofere programe de finanțare nerambursabile pentru a dezvolta acele sectoare ale economiei naționale care ne duc la deficit.
Astăzi trăim pe datorie
Astăzi noi trăim pe datorie. Așa cum prost cum trăim, noi trăim pe datorie și nu prin muncă, așa cum am crede.
O economie nu se poate baza numai pe servicii și pe consum, cineva mai trebuie să și producă. Oricât ne-am vinde între noi produse, dacă cineva nu le realizează nu vom avea ce să vindem.
