Rareș Bogdan a repus pe masă o variantă care părea uitată: Eugen Tomac pentru funcția de prim-ministru. Europarlamentarul PNL a spus, într-o intervenție televizată, că ar „propune o reactivare” și că „propunerea lui de guvern a fost decentă și ar rezolva problema partidelor”.
Mesajul nu este doar o reverie politică. El spune ceva despre blocajul în care au ajuns negocierile și despre lipsa unei soluții asumate de marile partide. Când liderii reiau nume vechi sau formule de compromis, de fapt recunosc indirect că nu au reușit să construiască o majoritate clară și credibilă.
Eugen Tomac apare astfel ca o piesă de rezervă într-un joc în care partidele par mai preocupate să-și salveze calculele decât să livreze o formulă stabilă pentru guvernare. Într-un asemenea moment, discuția despre premier nu mai este doar despre persoană, ci despre cine controlează de fapt arhitectura puterii și cât de dispuse sunt partidele să iasă din propriile blocaje.
Formula aleasă de Rareș Bogdan trimite și la o altă miză: împingerea în față a unei opțiuni care poate părea acceptabilă pentru mai multe tabere, fără ca vreun partid mare să-și asume integral costul politic al deciziei. E o soluție de avarie, nu un semn de forță. Iar asta spune destul de limpede cât de greu se mișcă, de fapt, scena politică.
Până la o decizie clară, rămâne aceeași întrebare: cine își asumă guvernarea și cine doar testează nume, așteptând să vadă ce mai acceptă ceilalți? În acest moment, miza nu este doar cine ajunge premier, ci dacă partidele mai sunt capabile să producă o soluție care să nu pară improvizată de la o zi la alta.
