După decizia Standard & Poor’s de a păstra ratingul suveran al României la BBB-/A-3, ministrul demis Radu Dinel Miruță a ieșit rapid în spațiul public și a prezentat menținerea calificativului drept o confirmare a măsurilor luate de Guvern în ultimul an. Mesajul său urmărește o miză veche în politica românească: cine își asumă succesul și cine plătește costul unei eventuale căderi.
Problema este că verdictul agenției nu arată o victorie deplină, ci doar o amânare a unei degradări care încă planează asupra finanțelor publice. Ratingul a rămas la ultima treaptă din categoria recomandată investițiilor, iar perspectiva continuă să fie negativă. Cu alte cuvinte, România a evitat momentul cel mai rău, dar nu a ieșit din zona de risc.
În acest context, a vorbi despre „meritul Guvernului” sună mai degrabă ca o tentativă de capitalizare politică pe o știre care, în realitate, transmite și avertisment, nu doar liniște. Pentru executiv, menținerea ratingului este utilă electoral și simbolic: oferă o dovadă că măsurile de corecție nu au fost complet respinse de piețe. Dar aceeași decizie arată și cât de fragilă rămâne situația. O retrogradare nu a fost evitată definitiv, ci doar împinsă mai departe.
Miza politică este clară. În loc să explice limpede ce urmează pentru deficit, reforme și cheltuieli, guvernarea preferă să pună accent pe partea convenabilă a raportului. E o strategie clasică: succesul se revendică imediat, riscurile se amână, iar responsabilitatea se împrăștie. Numai că piețele nu funcționează după logica discursului de partid.
România a scăpat, deocamdată, de un semnal și mai dur. Dar menținerea ratingului nu înseamnă liniște, ci o fereastră scurtă în care guvernul trebuie să dovedească faptul că nu se bazează doar pe norocul de moment și pe un mesaj bine ambalat.
