Vicepremierul Oana Gheorghiu a ieșit public cu o laudă fără echivoc la adresa lui Ilie Bolojan, după ce agenția Fitch a decis să nu coboare România în categoria „junk”. Mesajul ei nu lasă loc de nuanțe: „Meritul ăsta are un singur nume, Bolojan”.
Formularea spune mai mult decât o simplă apreciere personală. Într-un moment în care guvernarea e obligată să arate că ține sub control finanțele publice, meritul este concentrat aproape exclusiv într-o singură figură politică. Asta arată și cât de personalizată a devenit comunicarea puterii: reușita este revendicată rapid, iar responsabilitatea se disipă în restul aparatului.
Gheorghiu a descris efortul premierului printr-un limbaj apăsat, spunând că acesta „s-a luptat cu atacuri crunte în fiecare zi” și a ținut în frâu crizele. Mesajul are o miză clară: consolidarea imaginii lui Bolojan ca om care salvează situația, într-un moment în care guvernul are nevoie disperată de credibilitate externă și internă.
Dar tocmai această insistență pe meritul individual ridică o întrebare politică incomodă. Dacă evitarea retrogradării este prezentată ca victoria unui singur om, atunci cine răspunde pentru vulnerabilitățile care au adus România atât de aproape de această etichetă? Și cât de solidă este o guvernare care funcționează mai ales prin rebranding politic, nu printr-o asumare colectivă și clară a deciziilor?
Miza nu este doar o reacție de moment la o veste bună pentru piețe. Este modul în care puterea încearcă să-și construiască legitimitatea: printr-un lider pus în prim-plan și printr-o poveste de control personal al crizei. Într-o perioadă în care fiecare semnal financiar contează, politicul se agață de orice rezultat favorabil. Iar când un succes este atribuit unui singur nume, devine și mai vizibil cine cere creditul și cine va suporta factura dacă lucrurile se întorc împotriva sa.
