Nicușor Dan tratează cu o lejeritate vizibilă una dintre cele mai sensibile numiri din stat: conducerea civilă a SRI și SIE. Întrebat despre întârzierea prelungită, președintele a spus că nu vede „o chestiune așa de importantă” și că, în acest timp, a lucrat cu serviciile, care „și-au îndeplinit rolul”.
Formularea spune mult. În locul unei asumări clare a calendarului, șeful statului transmite că vidul de la vârf nu este o urgență. Iar asta ridică o întrebare incomodă: cât de mare este, de fapt, graba Palatului Cotroceni de a pune ordine într-un domeniu unde controlul civil și predictibilitatea instituțională ar trebui să fie esențiale?
O decizie împinsă la margine
Numirile la SRI și SIE nu sunt un detaliu administrativ. Sunt un test de autoritate prezidențială și un semnal despre felul în care funcționează relația dintre președinte și serviciile de informații. Când această decizie este lăsată în așteptare, mesajul politic este că dosarul poate fi amânat fără cost imediat.
Aici apare și miza reală: nu doar cine conduce cele două servicii, ci ce fel de raport vrea președintele să aibă cu ele. Când spune că a colaborat cu instituțiile și că ele și-au făcut treaba, Nicușor Dan sugerează că funcționarea curentă este suficientă. Dar o asemenea abordare nu răspunde întrebării de fond: de ce lipsește, totuși, un nume civil la vârf?
Într-un stat care se bazează pe echilibru și control, amânarea repetată a unor numiri sensibile nu arată forță, ci ezitare. Iar ezitarea, în politică, se citește rapid ca lipsă de prioritate sau ca dorință de a evita o decizie cu costuri.
Mai există și o problemă de percepție publică. Când președintele minimalizează importanța unei teme atât de vizibile, lasă impresia că instituțiile centrale pot rămâne mult timp într-o stare provizorie. Pentru cetățeni, asta înseamnă mai puțină claritate. Pentru adversarii politici, înseamnă teren pentru suspiciuni și atacuri. Pentru sistem, înseamnă încă un semn că deciziile grele se tot împing în viitor.
În fond, nu este vorba doar despre două funcții. Este vorba despre cât de repede și cât de hotărât vrea președintele să-și exercite prerogativele. Iar până acum, semnalul transmis este unul slab: la vârf, statul pare să accepte prea ușor provizoratul.
