România se uită din nou la factura propriilor întârzieri. În plină tensiune pe piața energiei, USR a atacat la Curtea Constituțională legea care ar fi trebuit să grăbească finalizarea hidrocentralelor abandonate. Mișcarea nu este doar una procedurală. Ea lovește exact în zona în care statul are nevoie de capacități noi de producție, iar întârzierea costă deja scump.
Potrivit informațiilor disponibile, partidul a mers până la capăt cu o poziție critică față de ideea că securitatea energetică trebuie tratată ca urgență națională. În trecut, USR a descris această nevoie drept „o manipulare ticăloasă”. Formula e grea și spune mult despre felul în care a fost împinsă dezbaterea: nu ca o discuție despre investiții blocate și echilibru între producție și consum, ci ca o confruntare politică în care graba de a contesta devine mai importantă decât soluțiile.
Costul întârzierii
Criza energetică actuală, care a dus inclusiv la declararea stării de alertă de către premierul interimar Ilie Bolojan, readuce în prim-plan un adevăr incomod: România a rămas fără suficientă producție internă, în timp ce consumul apasă tot mai tare. În acest context, hidrocentralele neterminate nu mai sunt doar un dosar de administrație. Sunt o probă de incapacitate politică, administrativă și instituțională.
USR încearcă, prin contestarea legii, să păstreze o linie dură față de proiectele prezentate drept controversate. Dar efectul politic al acestei abordări e mai larg: blochează exact dezbaterea despre cum își asigură România energia într-un moment fragil. Când fiecare lună de întârziere contează, refuzul de a accepta finalizarea unor capacități deja începute ridică o întrebare simplă: cine își asumă răspunderea pentru producția pierdută?
Miza nu mai este una teoretică. Este despre prețuri, dependență, stabilitate și despre un stat care reacționează târziu la propriile blocaje. Iar când energia devine teren de război politic, cetățenii plătesc nota finală.
