Prefața celei mai recente cărți a scriitorului Alexandru Săraru poartă semnătura lui Sorin Lavric.
Cartea se numește „M-am născut cu o secundă mai târziu „ și este drama intelectualului contemporan care nu se regăsește în societatea actuală, o societate care se îndepărtează de Dumnezeu.
Alexandru Săraru este „captiv în propria carcasă, străin în propriul Univers ” și singurul răspuns la întrebările legate de existența sa: fericire, dreptate, îl reprezintă Divinitatea.
Cartea este și un prilej de autoanaliză pentru orice cititor, iar importanța unei clipe poate fi mai mare decât a unei vieți întregi.
Redăm mai jos prefață cărții , așa cum a fost scrisă de Sorin Lavric:
Nu mi-l pot închipui pe Alexandru Săraru zâmbind recunoscător la vederea dimineții. Cum nu-l văd nici strângând pumnul în semn de triumf asupra vitregiei sorții. E în el o predispoziție fatală spre accente întunecate, o înclinație crudă spre vârcolirea perpetuă. Dacă i-aș cere să țină o perorație mustind de optimism despre noblețea vieții, m-ar privi pieziș, cu mima sceptică cu care te uiți la un zărghit incurabil.
Nimic nu e mai străin de Alexandru Săraru decât intenția focoasă de a închina destinului un imn exaltat. Tonul ditirambic menit a slăvi bucuriile lumești nu se numără printre atributele lui predilecte. În totul, e un contorsionat ale cărui umori s-au sleit de prea multă zvârcolire.
Impresia pe care o lasă e că, adânc extenuat după lungi frământări, își plânge nenorocul de a fi nimerit în piele omenească. I-ar fi stat mai bine în postura de heruvim plutind fără trup, sau în cea de lemur străveziu, întors inoportun din tărâmul morților.
Alexandru Săraru își este sieși dușman, drept care viața îi pare un naufragiu dureros, al cărui liman nu-l întrevedere defel. De accea s-a adâncit atât de mult în tristețe, încât nici un leac împotriva resemnării nu-l mai poate aduce pe linia de plutire sufletească. Lacrimile i-au secat, cerul gurii i se înăsprit, privirea i-a căpătat tenta lucioasă a spiritului aflat în derivă.
Cu asemenea autori, nici o terapie modernă nu are sorți de izbândă. Dacă mai e o cale de a-l smulge din afaniseala cronică a rătăcitului viager, ea trebuie căutată în propteaua credinței. Alexandru Săraru nu se mai poate salva decât prin izbucnirea verticală a actului de credință. Altminteri, marasmul în care se zbate se poate întinde ”sine die”, cât va mai trăi se va răsuci pe crucea amărăciunii cronice.
Cartea de față e un bocet negru fără deznodământ senin. Dar un bocet prins în expresie lapidară, grație unui fler sigur în alegerea cuvintelor. Alexandru Săraru are facondă cu miez profund, pe care o leagă precis, cu ușurință lexicală. Îl citești cu mulțumire estetică, în ciuda catranului de emoție pe care o
pune în pagină. Autorul e atrabiliar (fiere neagră), fiind copleșit de un spirit neguros, de unde lamentația groasă cu care își contemplă chinul. Îi țin pumnii cu nădejdea că își va găsi până la urmă limanul. Până atunci, se ne delectăm cu o reușită proză de factură filozofică.
…atât de drastică de întunecime,
Zvârcolire, extenuare…
