România rămâne pe ultimul loc în Uniunea Europeană la finanțarea sănătății, iar cazul copilului mort după ce nu a mai găsit un loc liber la ATI la Spitalul „Marie Curie” a readus brutal în prim-plan un adevăr vechi: sistemul este subfinanțat și împins de la margine la margine până când cedează.
Prim-vicepreședintele AUR, Petrișor Peiu, a spus că statul român alocă doar 5,7% din PIB pentru sănătate, potrivit statisticilor Eurostat. Mesajul său vine după tragedia de la „Marie Curie”, unde lipsa unui pat liber la terapie intensivă a devenit, dincolo de orice limbaj birocratic, o sentință. În astfel de momente, cifrele nu mai sunt simple statistici; ele spun exact cât valorează sănătatea în bugetul public.
Problema nu este doar una contabilă. Dacă România investește cel mai puțin din blocul european într-un domeniu vital, atunci criza din spitale nu mai poate fi tratată ca o excepție nefericită, ci ca rezultat al unei decizii politice repetate. Cine taie, amână sau cosmetizează finanțarea sănătății ajunge, inevitabil, să gestioneze urgențe fără resurse și fără spațiu de manevră.
Miza politică este limpede: dezbaterea nu mai poate fi mutată doar spre medici, manageri sau episodul dramatic al unei singure secții ATI. Presiunea merge acum spre guvernanți, care trebuie să explice de ce România acceptă de ani buni o finanțare atât de joasă într-un sector unde fiecare procent contează. Fără răspunsuri clare, discursul despre reformă rămâne doar o formulă goală, folosită după fiecare criză.
În final, cazul de la „Marie Curie” nu vorbește doar despre un eșec medical, ci despre o alegere politică dură: sănătatea primește prea puțin, iar consecințele sunt plătite de pacienți. Când statul economisește pe viață, sistemul nu mai funcționează, ci doar supraviețuiește.
