Nicolae Grigorescu – argumente în favoarea unui destin romantic
Distribuți acest articol

Este oarecum dificil de stabilit primul contact al lui Grigorescu cu arta occidentală. Dacă ar fi să îi credem pe Alexandru Vlahuță[1], unul dintre primii săi biografi și care, ulterior, i-a devenit cuscru,, fiica sa, Anișoara, căsătorindu-se cu băiatul pictorului, Gheorghe, deci omul care a avut contact direct și mai mult decât prietenesc cu artistul, ori pe Barbu Brezianu[2], spre exemplu, pentru a nu enumera decât două personaje, un scriitor și un critic și istoric de artă, din cele câteva zeci care s-au preocupat de viața și opera pictorului, putem presupune că, în ciuda situației socio-politice a Țării Românești, n-ar fi fost imposibil ca în satul Pitaru[3], aflat nu departe de reședința brâncovenească de la Potlogi, conacul familiei Lenș[4], unde era angajat și tatăl viitorului artist, să adăpostească o colecție câtuși de puțin eterogenă, de mobilier francez, tapiserii sau reproduceri după maeștrii renascentiști italieni și germani. Și, zărindu-le, atunci când își însoțea tatăl la reședința boierului, Nicu[5] ar fi rămas impresionat.

            Însă, după moartea părintelui său, în 1843, restul familiei se mută în București, un oraș pestriț, în mahalaua cărămidarilor, la o mătușă.

            Începând de acum, destinul lui Grigorescu prinde aproape o alură romantică: da, fratele său, Ghiță, lucra deja, ca ucenic, în atelierul miniaturistului și zugravului de biserici ceh Anton Chladek, dar numai după ce acesta din urmă își va-nchiria o livadă de duzi în vecinătatea grigoreștilor, Nicu, ce-mplinise zece ani, începe să lucreze și el în atelierul acestuia. Suntem în 1848.

Cu siguranță Chladek adunase, din perioada studenției, de la Budapesta, Viena și Milano, o întreagă colecție de gravuri și reproduceri în culori ce înfățișau operele marilor pictori europeni, de unde, de ce nu, se mai și inspira atunci când era cazul. Iar în scurtele sale memorii, adunate de alții, Grigorescu își amintește admirația pe care o resimțea privind-o[6].

Și, iar nu este de necrezut, ca atunci când Grigorescu ajunge la Băicoi, întâlnind-o pe Cleopatra Trubetzkoi, să afle câte ceva despre pictură, chiar dacă nu avea cu mult peste 14 ani, dacă-ar fi să ne gândim că aristocrata, după moartea soțului ei, a întreținut, la Paris, un salon literar frecventat de romantici[7].

Oricum, după ce-a pictat Căldărușanii, în mintea tânărului încolțește clar idea de a pleca în străinătate și,

 » Citește întreg articolul în magazinul istoric 1859.EU


Distribuți acest articol