Cazul interdicției lui George Simion de a intra în Republica Moldova este emblematic pentru un sistem bolnav, corupt, care nu doar că pune piedici unui cetățean român dedicat unirii, dar trădează un adevăr mai sumbru: influența unui stat capturat de interese oligarhice și lipsa de reacție a autorităților române. George Simion, cunoscut pentru acțiunile sale unioniste pașnice și patriotismul său deschis, a devenit un simbol al speranței de reunire între România și Moldova – o speranță pe care politicienii de pe ambele maluri ale Prutului par hotărâți să o țină la distanță.
Interdicția impusă lui Simion își are originea în decizia unui personaj notoriu: Vlad Plahotniuc, cel care a controlat, ani la rând, Republica Moldova din umbră. Oligarhul Plahotniuc, liderul Partidului Democrat, a folosit instituțiile statului ca pe niște instrumente de putere personală, o putere în care justiția, presa și structurile de forță îi serveau interesele proprii. Cu dosare de corupție și mandate internaționale, Plahotniuc a părăsit țara, dar influența sa toxică persistă, deși sub altă formă. Blocarea accesului lui Simion a fost doar unul dintre mecanismele prin care acest sistem corupt a încercat să limiteze vocile unioniste care amenințau privilegiile celor de la putere.
În mod surprinzător, Bucureștiul a ales să păstreze tăcerea, lăsând un cetățean român – un om care luptă pașnic pentru idealul unirii – fără nicio susținere. România contribuie financiar la dezvoltarea Republicii Moldova, direcționând milioane de euro către Chișinău, dar în loc să folosească această influență pentru a apăra un drept fundamental de circulație al unui cetățean român, autoritățile române au preferat un compromis confortabil. Tăcerea Bucureștiului, o tăcere condusă de Klaus Iohannis, este nu doar surprinzătoare, ci revoltătoare. De ce ar susține România financiar o țară care restricționează accesul unui român ce nu face decât să apere o cauză nobilă?
După căderea lui Plahotniuc, Igor Dodon, cu orientările sale pro-rusești, a preluat interdicția, folosind-o ca pe un scut pentru a menține Moldova departe de România și cât mai aproape de Kremlin. Dodon a menținut acest zid de pe Prut, alimentând neîncrederea în aspirațiile unioniste și întărind, prin decizia sa, distanța dintre cele două maluri ale Prutului. Apoi a venit Maia Sandu, o figură care promitea un nou drum european pentru Moldova, dar care, din teamă sau poate din calcul politic, a lăsat interdicția lui Simion neatinsă. La Chișinău, unioniștii sunt priviți cu reticență de o elită politică ce nu vrea să-și piardă privilegiile, care știe că o unire ar însemna sfârșitul unei influențe de clan.
Realitatea este că statul moldovean este prins într-o menghină a oligarhiei, o elită care folosește fondurile europene și românești pentru a susține aparențele, dar care blochează cu toată forța aspirațiile de reîntregire. Liderii politici de la Chișinău știu că unirea cu România ar însemna sfârșitul privilegiilor lor, și de aceea, preferă să țină zidurile sus și să pună piedici unor patrioți precum George Simion, care își dedică timpul și energia unei cauze pașnice.
Pentru cei care cred în ideea unirii, George Simion rămâne un simbol al speranței și al patriotismului, o voce care nu poate fi redusă la tăcere prin interdicții și granițe inventate. Însă, cât timp această voce va fi ignorată de cei care pretind că apără interesele naționale, România și Moldova vor rămâne separate nu de Prut, ci de zidurile corupției și ale intereselor meschine de la Chișinău și de la București.
