De fiecare dată când este prins în flagrant cu un nou derapaj penal sau cu o criză de autoritarism, George Simion apasă disperat același buton prăfuit al propagandei: pozează în victima „sistemului” și a „ocultei” care, chipurile, conspiră să-l distrugă.
În cazul dosarului de tip mafiot de la Tunari, această placă zgâriată nu mai păcălește pe nimeni. Realitatea, oricât de dureroasă ar fi pentru fanii săi orbiți de loialitate, este mult mai penibilă: Simion nu este atacat de niciun sistem, ci este victima propriei sale prostii.
Conform surselor noastre, până și oamenii din „sistem” sunt de-a dreptul siderați de groapa de mahala interlopă în care a ales să coboare liderul unui partid parlamentar.
De ce, la o adică, l-ar ataca „sistemul” pe Simion? Răspunsul rațional este că nu are absolut niciun motiv să o facă. Pentru păpușarii politicii românești, un AUR nefrecventabil, izolat și condus de un individ instabil psihic și irațional este scenariul perfect.
Un partid ținut deliberat în zona radicală, care doar face zgomot și adună frustrările electoratului fără să poată construi vreodată o majoritate, este extrem de convenabil pentru partidele tradiționale.
Mai mult, când situația o cere, marele „luptător anti-sistem” este primul care execută ordinele sistemului. Să ne amintim doar blatul ordinar și sfidător făcut de AUR cot la cot cu PSD pentru demiterea guvernului Bolojan. Când a fost nevoie ca jocurile de culise să fie rezolvate, Simion a pus partidul preș, dovedind că nu este o amenințare reală pentru establishment, ci doar un idiot util, gata să apese pe butonul de vot exact cum i se dictează din umbră.
Așadar, lacheii care îi plâng astăzi de milă pe la televiziuni și urlă că liderul lor este vânat politic ar trebui să ia o pauză de la acest delir.
