Ilie Bolojan vorbește obsesiv despre reformă, dar evită cu grijă locurile unde risipa e reală și revoltătoare. În loc să înceapă cu tăieri la vârf — acolo unde bugetul este devorat de sinecuri și funcții inutile — alege să lovească în cei fără putere: angajați din sistemul public de jos, elevi, pensionari, mici antreprenori.
De ce nu taie de la parlamentari, care încasează mii de euro lunar pentru „reprezentare”, în timp ce țara se afundă în datorii? De ce nu taie de la partidele politice, care primesc zeci de milioane anual din bugetul statului, bani folosiți pentru propagandă și clientelism? De ce nu începe cu cei cinci vicepremieri ai unui guvern care abia mai știe ce face fiecare? De ce nu taie din armata de consilieri prezidențiali, care produc rapoarte inutile și poze pe Facebook?
Răspunsul e simplu: acolo e „sistemul”. Acolo sunt protejații. Acolo se decid funcțiile, contractele, rotațiile. Reforma lui Bolojan nu e curaj, e teatru. Se taie jos, ca să nu deranjeze sus. Se mimează eficiența, dar se conservă privilegiile.
