ActualitateMagazin

Blestemul domniilor fanariote: parcă și astăzi trăim aceeași perioadă, cu oameni politici numiți de înaltele porți ale Europei

Între anii 1711 și 1822 la conducerea celor două principate românești imperiul otoman a înlocuit domnitorii pământeni cu domnitori străini , în general greci, provenind din cartierul Fanar al Constantinopolului.

S-a făcut acest lucru în condițiile în care imperiul austriac dinspre vest și imperiul țarist dinspre est făceau mari presiuni asupra teritoriilor aflate sub controlul imperiului otoman.

Ultimii domni pământeni aveau să fie Dimitrie Cantemir în Moldova și Ștefan Cantacuzino în Țara Românească.

Țările românești prezentau o importanță vitală pentru supraviețuirea imperiului otoman deoarece acestea furnizau produsele agricole necesare pentru ca imperiul să poată supraviețui. În acest sens, după mai multe trădări și înțelegeri între domnitorii pământeni și celelalte imperii din regiune, imperiul otoman a simțit nevoia să își securizeze conducerea celor două principate și așa s-a ajuns la numirea unor domnitori străini care proveneau din interiorul unor bogate familii grecești care locuiau în cartierul Fanar din Constantinopol. Aceste familii aveau o mare influență pe lângă sultan, o influență financiară dar care trebuia să fie recuperată. Domniile din țările românești erau cumpărate cu bani foarte mulți dar aceste sume erau privite ca și o investiție ce trebuia să fie recuperată. Așa se face că sub stăpânirea fanariotă poporul român și pământurile locuite de către români au fost jefuite cu ajutorul unui aparat domnesc supus intereselor celor care își cumpărau domnia.

Mandatul oficial al domnitorilor era unul clar: să fie buni slujitori ai imperiului, să respecte orânduirile pământene și să nu pună biruri mai mari decât cele stabilite deja și să își îndeplinească obligațiile față de imperiu. Imediat însă cum ocupau poziția de domnitor, luată cu mulți bani și cadouri scumpe, fanarioții ofereau funcții și demnități, care costau la rândul lor și se asigurau că dețin controlul asupra bogăției acestor pământuri nu doar pentru a-și putea onora obligațiile față de imperiu cât mai ales să își crească propria avere. Apropiații noului domnitor primeau funcții importante iar boierimea națională primea funcții administrative de o mică importanță.

Domniile fanariote erau însă de obicei scurte și se succedau în cele două țări. În multe din cazuri domnitorii nu și-au pierdut doar funcția dar și viața.

Scopul principal al fiecărei domnii era îmbogățirea proprie. În acest sens se foloseau toate pârghiile necesare. Pentru ca averea să fie ascunsă și la pierderea domniei să nu se piardă și averea aceasta era pusă pe numele unor apropiați sau membri ai familiei, fiind păstrată în afara țărilor române. Fiscalitatea era una foarte ridicată, la fel de ridicată fiind și corupția. Românii, în marea lor majoritate țărani, trăiau la limita supraviețuirii, mulți dintre ei luând calea străinătății sau dedându-se la acte de tâlhărie, organizați în bade(haiduci).

În țările române sub fanarioți justiția nu exista, dreptatea aparținea celui mai înstărit, celui care putea să ofere mai mult iar viața populației locale era una foarte grea.

Reprezentativi pentru această perioadă aveau să fie 4 domnitori. Constantin Mavrocordat a avut 10 domnii, 4 în Moldova și 6 în Țara Românească.  Alexandru Ipsilanti a domnit de asemenea în ambele țări românești, precum și Scarlat Calimachi. Ioan Gheorghe Caragea a fost de asemenea un domnitor care a marcat această perioadă. De toate aceste familii veți auzi și în secolele care aveau să vină deoarece averea pe care au reușit să o dobândească atunci avea să asigure bunăstarea și influența asupra țărilor române și asupra României chiar și după îndepărtarea domniilor fanariote.

Și în această perioadă țările române și-au păstrat o autonomie oficială față de imperiul otoman, însă aceasta era doar oficială, nu și reală. Practic orice dorință a sultanului era poruncă în țările române. Timp de secole au existat însă înțelegeri între domnitorii pământeni și imperiul otoman și prin care influența acestora pe aceste pământuri era una limitată. Sultanul nu avea dreptul să se amestece în viața internă cât timp domnitorii își plăteau obligațiile față de poartă. Aceasta asigura la rândul ei securitate față de aceste pământuri care erau indispensabile pentru securitatea alimentară a imperiului. Sultanul aveau nevoie ca pământul românesc să fie menținut roditor iar românii să fie dispuși la muncă deoarece numai așa se puteau asigura produse agricole care să fie livrate către imperiul otoman.

În această perioadă a fost desființată șerbia, legarea de glie. Țăranii au căpătat dreptul de a se putea muta, slujbașii au fost plătiți direct de către stat, nu mai aveau voie să își rețină singuri sumele aferente, numărul de dări a fost redus, chiar dacă valoarea lor cumulată nu a fost mai mică.

Însă viața țăranilor români și a boierilor români a devenit foarte grea. În anul 1802 aceștia îi trimit o scrisoare regelui Napoleon și îi cer acestuia sprijin pentru a se pune capăt domniilor fanariote. La un secol după prima numire lumea s-a schimbat fundamental.

Domniile fanariote au fost marcate de corupție și lăcomie. Nu mai puțin de 31 de domnitori din 11 familii s-au luptat pentru a deține controlul asupra bogățiilor acestor pământuri. Pentru acest lucru au fost în stare de trădări și de crime. Dintre acestea doar 2 au fost românești, respectiv Racoviță și Calimachi(nume grecizat de la Călmașul).

Dacă doriți să susțineți acest proiect media independent acum o puteți face. Apăsați aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button