Bătălia de la Vaslui: o victorie istorică a românilor împotriva marelui Imperiu Otoman
Distribuți acest articol

Bătălia de la Vaslui a rămas în istoria națională, dar și în cea europeană, drept un moment cu profund impact în politica secolului al XV-lea, încadrându-se în rândul clipelor de glorie ale poporului nostru. Și astăzi, după secole întregi, strategia românilor, în urma căreia aceștia au reușit să contrabalanseze un raport de forțe ce le era total dezavantajos, continua să fie admirată și chiar studiată în cadrul cursurilor unor academii militare de prestigiu din lume, precum cea de la West Point (SUA).

Contextul complex al acelor vremuri ar trebui, pentru a fi înțeles pe deplin, descries în cursul a pagini întregi, însă, pentru a rezuma informațiile pe cât posibil, ne vom referi la momentele premergătoare luptei și a principalilor factori care au declanșat-o. În anul 1473, Ștefan al Moldovei intervine în Țara Românească (Valahia), pentru a se asigura că pe tronul acesteia se va afla un domnitor fidel cauzei creștine și fidel coaliției anti-otomane, expansiunea turcilor fiind, la acea vreme, principalul pericol cu care statele est și central europene se confrunta. Astfel, Ștefan îl va înscăuna pe Laiota pe tronul țării vecine și surori.

Fidelitatea lui Laiotă va dura doar un an, acesta aliindu-se cu turcii în 1474, care, prin comandanții lor din Dobrogea și Bulgaria, au organizat o campanie de pedepsire a moldovenilor. Campania va fi un eșec pentru turci și pentru Laiotă, aceștia fiind învinși de Ștefan în luna octombrie a acelui an.

Șarja cavaleriei otomane (interpretare artistică)

Reacția otomană nu se lasă mult așteptată, astfel că, doar o lună mai târziu, Soliman Pașa, beilerbeiul Rumeliei (guvernator și comandant suprem al forțelor turcești din partea europeană a imperiului) ordonă o expediție militară de mari proporții împotriva lui Ștefan la care vor participa între 80.000 și 120.000 de soldați (în funcție de sursele avute în vedere), în mare parte ieniceri, trupe de elită ale Imperiului Otoman, dar tătari și bulgari. Armata moldoveană este iarăși în inferioritate numerică, cronicile avansând un număr de aproximativ 40.000 ostași și 20 de tunuri, din care circa 6.500 fiind soldați trimiși în ajutor de regele maghiar Matei Corvin și 2.000 de polonezi trimiși de Cazimir, conștient că, dacă Ștefan pierde, accesul turcilor către Ungaria va deveni mult mai facil.

Domnul Moldovei, realist și înțelegând de deplin gravitatea situației și pericolul cu mult mai mare reprezentat de forța otomană în comparație cu situația din conflictele anterioare cu maghiarii,

 » Citește întreg articolul în magazinul istoric 1859.EU


Distribuți acest articol