Moto: ”Unitatea națională fu visarea iubită a voievozilor noștri cei viteji, a tuturor bărbaților noștri cei mari, care întrupară în sine individualitatea și cugetarea poporului … „
Nicolae Bălcescu
Între munții Slovaciei și Dunăre, Tisa și Nistru s-a aflat Geția(Dacia), pământ de legendă binecuvântat de Dumnezeu. Marii istorici ai lumii cum sunt William Schiller, Harold Harman, Maria Gimbutos, au ajuns la concluzia, pe baza cercetărilor făcute, că acest pământ este leagănul omenirii.
Pheronicos din Heracleea și poetul Pindar au adus argumente că zeii s-au născut la hiperboreeni, adică pe teritoriul Geției (Daciei). Primul rege al geților a fost Atlas, fiul titanului Iapetus, care la rândul său era fiul lui Geea și Uranus. În timpul domniei regele Atlas a introdus primele legi din lume – Legile Belagine. Atlas a fost căsătorit cu
Pleione, fica lui Oceanus (Marea Neagră). Pe tărâmul mirific al Geției a fost localizată grădina Hesperidelor îngrijită de cele șapte fete ale lui Atlas și Pleione, numite atlantide sau pleiade. În această grădină exista pomul vieții prezent pe ștergarele și velințele românilor. Tot pe teritoriul Geției s-a aflat Colhida, regiunea unde Iason și argonauții au venit să caute lâna de aur. In anul 15 e.n. poetul Ovidius exilat la Tomis, îi scria regelui get Cotiso: „ … tu și poporul tău sunteți scoborâtori din zei”.
Cea dintâi carte a lumii – Biblia – amintește că primul eden de pe pământ a fost udat de fluviul Pison în țara Havila (prin anagramare, valahia). Aici se găsește cel mai pur aur de pe Terra. Celelalte două raiuri amintite sunt: Ghihon în țara Cuș, pe Nil și Hidechel în răsăritul Asiriei între Tigru și Eufrat. Aceste amănunte l-au îndemnat pe Papa Ioan Paul al – II-lea să spună că România ”Este Grădina Maicii Domnului”.
Țara Geției (Daciei) a fost străbătută de Sfântul Andrei unul dintre cei mai apropiați apostoli ai lui Iisus Hristos. Timp de douăzeci de ani a umblat să propovăduiască religia creștină. Geția a fost una dintre primele țări creștinate din lume.
Regii Daciei – Burebista, Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras Durpaneus și Decebal – au luptat pentru apărarea granițelor ei. Imperiul Roman a reușit să cucerească Dacia în urma a două războaie 101 – 102 și 105 – 106. Dacii au luptat cu mult curaj, dar au fost înfrânți. Decebal s-a sinucis de teama de a nu cădea în mâna inamicilor. Romanii nu au reușit să ocupe decât a cincea parte din Geția (Dacia). Țara era întinsă și nu au reușit să o stăpânească în întregime. În această situație țările dacice Ardealul, Valahia și Moldova s-au dezvoltat și au existat separat.
După aproape 1500 de ani de la dezmembrarea Daciei, Mihai Viteazul a reușit să adune la un loc cele trei tări valahe. Cronicarul maghiar Istvan Szamoskozi scria: „ Mihai încă înainte de intrarea sa, prin tainica lucrare a preoților săi, a atacat în ascuns sărăcimea românilor din Transilvania”. Același cronicar menționează: „vestea luptei nenorocite < de la Șelimbăr > a străbătut toată țara; poporul românilor care locuiește în satele Ardealului a făcut o conspirație și s-au unit cu cei de același neam veniți de dincolo < de munți > și s-au ridicat din toate părțile”. Poporul român era conștient că ardelenii, muntenii și moldovenii sunt de neam valah. Într-o scrisoare din 5 septembrie 1599 un grup de boieri din Valahia îi scriau domnului Moldovei Ieremia Movilă: „căci noi valahii suntem toți de o lege și de o limbă cu țeara Ardealului și țeara Moldovei … ” O știre apărută la 15 mai 1600 la Mediaș făcea cunoscut că Mihai Vodă „a trecut în grabă munții cei mari și strâmți fără împotrivire și există cea mai bună nădejde că peste puține zile va ocupa întreaga Moldovă căci populația i se alătură în număr mare să-i jure credință”.
După victoriile obținute la Bacău, Suceava și Hotin, voievodul valah se intitula la 27 mai 1600 „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei”.
Revenind la Alba Iulia, după cucerirea Moldovei, Mihai – Vodă a avut o întrevedere cu cel mai de seamă diplomat al Casei de Austria – Bartolomeo Pezzen; între 12 și 18 iulie 1600 în urma discuțiilor, s-a încheiat un tratat prin care Voievodul valah cerea diplomatului austriac să recunoască situația de facto, adică unirea Valahiei, Ardealului și Moldovei. Tratatul a fost scris în limbile germană și maghiară. După semnarea înțelegerii Mihai Viteazul a scris cu litere chirilice pe ambele variante: „ Și hotarul Ardealului pohta ce am pohtit, Moldova, Țara Românească”.
Mihai Vodă, prin biruința găndului unirii, a luat-o înaintea timpului său, reușind să adune la un loc cele trei țări dacice în vreme ce ideia politică a unității statale naționale nu exista nicăieri în Europa.
Este cunoscut că după înfrângerea suferită de armata voievodului valah la Mirăslău – 18 – 28 septembrie 1600 – unirea țărilor dacice s-a destrămat dar intenția rămâne memorabilă demnă de sfidare a veacurilor care vor urma.
Izbucnirea revoluției de la 1848 din țările române este un nou prilej de aprindere a flăcării conștiinței naționale. La adunarea din 3 – 15 mai care a avut loc la Blaj prin participarea a 40000 de români s-a auzit răspicat strigăndu-se „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ȚARA <ROMÂNEASCĂ>”. Nicolae Bălcescu, aflat în exil,îi scria unui prieten apropiat că următoarele evenimente importante din viața valahilor vor fi realizarea unirii și obținerea independenței.
Prilejul unificării Principatelor Valahe s-a ivit după încheierea războiului Crimeei dintre Rusia pe de o parte și Anglia și Franța de altă parte în anul 1856. Pacea a fost rostuită la Paris. Cele șapte mari puteri europene au luat în discuție la propunerea Franței, unirea Moldovei cu Țara Românească. În anul 1857 în cele două țări au fost alese Adunări ad-hoc cu scopul de a se pronunța în problema unirii. Atât moldovenii cât și muntenii au fost de acord cu unirea celor două principate. Conferința de la Paris din anul1858, la care au fost prezenți diplomații marilor puteri europene, a hotărât să se realizeze unirea. În fiecare țară valahă trebuia să se aleagă câte un domn. Câteva instituții comune urmau să se înființeze la Focșani printre care și o Curte de Casație și Justiție.
În ziua de 5 ianuarie 1859 membrii adunării elective din Iași l-au ales ca domn al Moldovei pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, pârcălab al Covurlui. La 24 ianuarie 1859 urma să se aleagă la București domnul Țării Românești. Poporul s-a manifestat cu multă hotărâre pentru unire. Clădirea Parlamentului din Dealul Mitropoliei a fost înconjurată de masele populare cu două zile înainte de data stabilită. Sub presiunea poporului membrii adunării elective din București l-au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza, formându-se „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Negocierile diplomatice pentru recunoașterea deplină a alegerii lui Alexandru Ioan Cuza au durat aproape trei ani de zile. În luna decembrie 1861 a sosit hatișeriful sultanului Abdul-Medjid I care recunoștea actul de la 24 ianuarie 1859. La 24 ianuarie 1862 are loc Adunarea Legislativă Unică împuternicită să proclame unirea deplină. Politicienii români au avut la îndemână trei denumiri: România, Dacia, Valahia. La 24 ianuarie 1862 s-a proclamat ROMÂNIA. Marile puteri europene au condiționat ca unirea urma să fie valabilă numai pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
După abdicarea silită a lui Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, a urmat la tron Carol I de Hohenzollern-Sinmaringen la 10 mai 1866.
Conjunctura politică europeană, răscoalele izbucnite în anul 1875 în Bosnia și Herțegovina împotriva exploatării otomane, cât și declarațiile de război ale Serbiei și Muntenegrului din 1876 pentru eliberare, au convins Rusia, dornică de noi cuceriri, să provoace Turcia la război în primăvara anului 1877. Armata țaristă a pătruns în Balcani, dar înaintarea ei a fost oprită de armata otomană. Diplomația rusă avea două variante: să aducă noi trupe în luptă sau să invite România să devină țară beligerantă. S-a recurs la cea de-a doua variantă. La 9 mai 1877 România și-a declarat independența. Entuziasmul românilor a fost nemărginit. Mulți tineri din Ardeal și Bucovina s-au înrolat voluntari în armata română care a trecut Dunărea. Au fost obținute victorii la Plevna, Grivița, Rahova, Smârdan. Rusia și România sunt învingătoare. S-a semnat cu Turcia un acord de pace la San Stefano. Congresul de pace a avut loc la Berlin. S-a recunoscut independența României, Serbiei și Muntenegrului. Rusia primea de la Turcia provincia Dobrogea drept despăgubiri de război. Diplomația rusă a consimțit să ofere Dobrogea României în schimbul celor trei județe riverane Dunării, Cahul, Ismail și Bolgrad pe care țara noastră le anexase în urma
Congresului ded Pace de la Paris din 1856.
În luna octombrie 1912 o coaliție formată din patru țări balcanice – Serbia, Muntenegru, Grecia și Bulgaria – a declarat război Imperiului Otoman sub pretextul protejării etnicilor din Macedonia. În urma victoriilor obținute de trupele țărilor aliate Turcia s-a recunoscut înfrântă. Risca să fie alungată din Europa. Marile puteri europene – Anglia și Franța – au intervenit în menținerea echilibrului european. Pacea s-a încheiat la Londra (1913). Neânțelegerile iscate din cauza pretențiilor teritoriale ale Bulgariei au dus la izbucnirea celui de-al doilea război balcanic. Serbia s-a unit cu Grecia împotriva Bulgariei. România a intervenit alături de statele aliate. Armata noastră s-a îndreptat spre Sofia. Profitând de situația nou creată armata otomană ocupă Adrianopole. Bulgaria a fost înfrântă. Pacea s-a încheiat în luna august 1913 la București. Cea mai mare parte a Macedoniei a revenit Serbiei și Greciei. România a anexat Dobrogea-Cadrilaterul format din două județe Durostor și Caliacra pe care guvernul urma să o populeze cu aromâni. Turcia a rămas cu orașul Adrianopole (Edirne).
La 28 iunie 1914 are loc atentatul de la Sarajevo. Arhiducele Austro-Ungariei Franz Ferdinand, moștenitorul coroanei și soția sa Sofia se aflau în luna de miere în vizită în Bosnia. Au luat parte la un dineu organizat de Primăria orașului Sarajevo. Când s-au retras spre reședința lor au fost împușcați de studentul sârb Gavrilo Princip.
Austro-Ungaria sprijinită de Germania a declarat război Serbiei la 28 iulie 1914. Acest conflict local prin constituirea sistemelor de alianțe a devenit european și apoi primul război mondial. Marile puteri de pe bătrânul continent au izbutit să se grupeze în două blocuri militare: Puterile Centrale și Înțelegerea Cordială (Antanta). Desigur la baza înțelegerilor au stat interesele lor politice. Din prima alianță au făcut parte: Austro-Ungaria, Germania și Italia. La cea de-a doua grupare au aderat Franța, Anglia și Rusia.
Îndată ce s-a declanșat primul război mondial – la 28 iulie 1914 – România și-a păstrat neutralitatea. Ionel I.C. Brătianu, prim-ministru, șeful Partidului Liberal, a reușit să-i convingă pe membrii Consiliului de Coroană că este mai potrivit ca România să nu intre în război. Regele Carol I deși avea altă opinie este nevoit să accepte neutralitatea, cu toate că România avea unele tratate încheiate cu Germania și Austria. La 14 septembrie 1914 regele Carol I a murit. A urmat la tron Ferdinand, nepotul de frate a lui Carol I care a fost căsătorit cu principesa Maria din Anglia. Aceasta era nepoata de fiu al reginei Victoria și nepoată de fică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Primul ministru Ionel I.C. Brătianu a încheiat o înțelegere secretă cu Franța și Anglia în august 1916. Cele două mari puteri au promis că dacă România intră în război va alipi Ardealul, Bucovina și Banatul. Fiind asigurată de acest deziderat România a intrat în război alături de Antanta la 15/28 august 1916. Armata română prost înarmată și slab pregătită a suferit două înfrângeri în Ardeal și la Turtucaia. Nemții au ocupat Oltenia și Muntenia. La 6 decembrie 1916 capitala țării București a capitulat. Guvernul și Armata Română s-au retras în Moldova. Luptele s-au reluat în primăvara și vara anului 1917. Ostașii români mai bine echipați înzestrați cu armament modern și instruiți de ofițeri francezi au obținut victorii împotriva nemților la Oituz, Mărăști și Mărășești. Datorită declanșării revoluției de la Sankt Petersburg, țarul Alexandru al II-lea a abdicat.
În martie 1917 s-a format un guvern condus de Kerenski. Vladimir Ilici Lenin a fost ajutat de germani să ajungă din Elveția în Rusia. La 25 octombrie – 7 noiembrie 1917 bolșevicii au preluat puterea. Guvernul bolșevic a început tratativele de pace cu Germania la 5/18 decembrie la Brest Litovsk.
Profitând de dreptul de autodeterminare a popoarelor expus de Lenin, la 27 martie 1918 sfatul țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. Situația pe front s-a înrăutățit. Armata română fără sprijinul armatei ruse a fost înfrântă. La 7 mai 1918 primul ministru Alexandru Marghiloman semnează cu Germania la București o pace umilitoare. România este obligată să cedeze Dobrogea Bulgariei și o zonă de pe crestele munților Austro-Ungariei. Dar miracolul nu se lasă așteptat. Armata americană a intrat în război alături de Anglia și Franța. Se dau lupte puternice în sudul Peninsulei Balcanice. Armata română reintră în război la începutul lunii noiembrie 1918. Sfârșitul războiului găsește ostașii români luptând alături de aliați.
Imperiul Austro-Ungar a capitulat la 3 noiembrie 1918. Germania este înfrântă și cere pace la 11 noiembrie 1918. La 28 noiembrie 1918 Consiliul Național de la Cernăuți hotărăște unirea Bucovinei cu România. Delegații Marii Adunări care a avut loc la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia au votat în unanimitate unirea Ardealului cu România.
La 12 ianuarie 1919 s-au deschis lucrările Conferinței de Pace de la Paris. Delegația României a fost condusă de Ionel I.C. Brătianu, revenit în fotoliul de prim ministru. La Conferința de Pace s-a urmărit respectarea prevederilor înțelegerii tacite convenite cu Franța și Anglia precum și confirmarea dorințelor românilor de la Cernăuți și Alba Iulia.
Recunoașterea unirii a fost consfințită prin tratatele semnate la Versailles cu Germania (iunie 1919), cu Austria la Saint-Germain (septembrie 1919) cu Bulgaria la Nevilly (noiembrie 1919), cu Ungaria la Trianon (iunie 1920) și cu Turcia la Sevres (august 1920). Tratatul de Pace de la Paris (octombrie 1920) recunoștea de asemenea unirea României cu Basarabia. Totuși, discuțiile au fost controversate. Franța și Anglia au învinuit România că au încheiat pacea cu Germania (7 mai 1918) la București ceea ce interzicea înțelegerea tacită din august 1916. A mai existat și disputa privind împărțirea Banatului. De asemenea Delegația României nu a acceptat garantarea drepturilor minorităților aflate în țara noastră.
În timpul discuțiilor un rol important, diriguitor chiar, l-au avut președintele american Wodrow Wilson și primul ministru francez Georges Clemenceau. Președintele american a insistat ca revendicările României să fie rediscutate. Exasperat Ionel I.C. Brătianu a ridicat tonul spunând că Wodrow Wilson presează România ca să obțină avantaje pentru compania „Standard Oil” în câmpul petrolifer de pe Valea Prahovei. Premierul francez Georges Clemenceau care nu-l simpatiza pe Ionel I.C.Brătianu, a replicat cu duritate. Negocierile au intrat ăn impas, Ionel I.C.Brătianu a protestat și a părăsit Conferința de Pace. Salvarea a venit din partea reginei Maria care a vizitat Parisul și Londra. Premierul francez G. Clemenceau a întâmpinat-o cu onorurile cuvenite la Palatul Elysee. Discuțiile au fost fructuase. La Londra regina Maria a obținut acordul politic necesar deschizând ferestrele României către marile puteri. Ulterior regina s-a întânlit cu președintele american Wodrow Wilson și a armonizat pretențiile României.
În martie 1919 a izbucnit revoluția din Ungaria condusă de Bela Kun. În vara aceluiaș an armata română a invadat Ungaria și a cucerit Budapesta. Regina Maria l-a convins pe președintele american că este nevoie de o Românie puternică în regiune. Un rol important în discuțiile de la Paris după demisia lui Ionel I.C. Brătianu, l-a avut Constantin Banu, profesor, jurnalist, scriitor, om politic, ctitor al Revistei Flacăra apărută în anul 1911. Liberal convins și mare patriot, Constantin Banu a desfășurat o bogată activitate implicându-se în realizarea Marii Uniri. A fost membru al Comitetului Național Român înființat la Paris și recunoscut de guvernele Franței, Angliei și Italiei (1918). Scopul formării acestui comitet, care v-a activa până în noiembrie 1919, era de a susține pe plan internațional dreptul poporului român la unitate națională. În final Marea Unire a fost recunoscută de marile puteri ale lumii. După o luptă care a durat mai bine de 18 veacuri, poporul valah a reușit să strângă la un loc stelele de pe cerul Daciei.
Nori negri au întunecat cerul înstelat al României. La 26 iunie și 28 iunie 1940 guvernul României a primit două note ultimative din partea U.R.S.S. prin care i se cerea să cedeze Basarabia și Bucovina. Regele Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană. După îndelungi discuții s-a ajuns la concluzia că România trebuie să cedeze fără luptă U.R.S.S., Basarabia și Bucovina. Dar o nenorocire nu vine niciodată singură. La 30 august 1940 are loc Dictatul de la Viena. România este silită de Germania și Italia să cedeze Ungariei o suprafață de 42500 km pătrați din Ardeal. O săptămână mai târziu la 6 septembrie 1940 România este nevoită să renunțe la Cadrilater (sudul Dobrogei) în favoarea Bulgariei.
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial teritoriul din Ardeal cedat Ungariei la 30 august 1940 a revenit României. Basarabia și Bucovina au rămas la U.R.S.S. și Cadrilaterul la Bulgaria.
Lupta poporului român pentru întregirea granițelor continuă.
Marin Cristian
Textul original aici