Judecătorul CCR Bogdan Licu a spus public că a făcut parte din trupele de Securitate, precizând însă că, în decembrie 1989, era militar în termen. Declarația a fost făcută în contextul discuțiilor despre trecutul său și despre locul în care se afla la Revoluție.
Licu a ținut să clarifice și că nu a fost în aceeași unitate militară cu directorul SPP, Lucian Pahonțu. Formula este una de distanțare, dar ea nu închide deloc problema de fond: într-o instituție care ar trebui să apere credibilitatea regulilor, biografiile din jurul Securității încă produc explicații târzii, nu clarificări ferme.
Miza politică este mai largă decât episodul personal. Când un magistrat constituțional ajunge să explice public apartenențe din zona fostelor structuri de forță, nu mai vorbim doar despre trecut, ci despre felul în care statul român își selectează și își apără oamenii din vârf. Iar asta ridică o întrebare simplă: cât de transparentă este, de fapt, arhitectura instituțiilor care cer încredere cetățenilor?
În astfel de cazuri, nu este suficientă o precizare secă și atât. Situația cere lămuriri complete, mai ales când vine vorba despre o Curte care judecă exact echilibrul și limitele puterii. Dacă trecutul unor demnitari este tratat fragmentar, cu explicații livrate la presiune, efectul nu este doar unul de imagine. E o fisură de credibilitate într-un sistem care ar trebui să fie mai limpede decât pare.
Pe fond, episodul arată o problemă veche: statul român încă nu a închis onest discuția despre continuitățile sale din zona de forță. Iar când aceste întrebări ajung la CCR, miza nu mai este biografia unui om, ci încrederea în instituția care arbitrează regulile pentru toți.
