Președintele Nicușor Dan spune că desemnarea viitorului prim-ministru nu mai poate fi amânată. După vizita la CSM, el a afirmat că „în zilele următoare” societatea așteaptă un guvern, iar dosarul a fost ținut pe loc și pentru că „mulți parlamentari erau în vacanță”, ceea ce făcea dificil un vot fizic. Mesajul este clar: perioada de tatonări s-a încheiat, iar Palatul Cotroceni trebuie să treacă de la negocieri la decizie.
„E momentul să tranșăm problema”, a spus președintele, într-o formulare care recunoaște implicit un blocaj politic prelungit. În locul unei clarificări rapide, scena publică a văzut discuții, pauze și așteptări. Iar când un președinte ajunge să invoce calendarul parlamentar și vacanța aleșilor pentru a explica întârzierea, miza nu mai este doar procedura, ci capacitatea clasei politice de a-și asuma un guvern funcțional la timp.
Presiunea este dublă. Pe de o parte, există așteptarea firească a unei majorități și a unui executiv care să poată lua decizii. Pe de altă parte, fiecare zi de amânare alimentează impresia că partidele și liderii lor negociază mai mult poziții decât soluții. În acest interval, mesajele publice despre responsabilitate și stabilitate riscă să sune mai tare decât rezultatele concrete.
Declarația lui Nicușor Dan nu rezolvă singură nimic, dar arată limpede că răbdarea instituțională se apropie de limită. Într-un moment în care societatea așteaptă un guvern, amânarea nu mai poate fi prezentată drept prudență. Devine, tot mai clar, un cost politic pe care îl plătesc toți cei care au preferat să prelungească incertitudinea.
