Guvernul lui Ilie Bolojan a ajuns să vorbească despre „ajutor de urgență” din Ucraina pentru a acoperi o problemă internă care nu mai poate fi ascunsă: scăderea debitului Dunării și diminuarea producției de energie electrică. Premierul demis a anunțat că a discutat cu vicepremierul Ucrainei, iar Transelectrica și Nuclearelectrica urmează să poarte discuții pentru un sprijin din partea vecinilor din est.
Mesajul este simplu și greu de cosmetizat: România intră într-o zonă de avarie energetică. Bolojan a spus că debitul a scăzut „la mai puțin de jumătate”, formulare care arată dimensiunea presiunii din sistem. În aceeași zi, Executivul a anunțat stare de alertă la nivel național în energie pentru luna august, semn că problema nu mai poate fi tratată ca o dificultate tehnică de moment.
O soluție de criză, nu o rezolvare
Apelează la importuri și la sprijin extern tocmai un guvern care ar fi trebuit să vină cu măsuri preventive, nu cu improvizații de ultim moment. Faptul că se discută despre energie din Ucraina spune mai mult decât orice discurs despre reziliență: România încearcă să cumpere timp. Iar când statul ajunge să funcționeze din urgență în urgență, miza politică devine evidentă — costurile reale sunt împinse spre populație și economie.
În același timp, declarațiile de la Guvern deschid și o altă întrebare: cine răspunde pentru vulnerabilitatea sistemului? Scăderea debitului Dunării poate explica declanșatorul, dar nu și absența unor rezerve credibile. Când energia devine subiect de alertă națională, fiecare întârziere administrativă se vede direct în facturi, în industrie și în capacitatea statului de a-și proteja consumatorii.
Pe termen politic, episodul pune presiune pe un Executiv deja fragil. Bolojan încearcă să transmită control și reacție rapidă, dar faptul că soluția vine sub forma unui „ajutor de urgență” arată cât de subțire este, de fapt, marja de manevră. România nu discută acum despre reformă energetică, ci despre supraviețuire administrativă. Iar asta spune tot despre starea reală a sistemului.
