Primul articol despre Grigorescu, păstrat până în zilele noastre, a apărut în Monitorul Oficial al Moldovei, şi consta de fapt în mulţumirile pe care artistul le primea din partea ministrului Kogăliniceanu pentru picturile de la mânăsirea Agapia unde lucrase între anii 1858-1860: “prin bogăţia compoziţiei, – se scria – prin adevărul şi vivacitatea coloritului lor, tablourile de la Agapia formează pentru Moldova o adevărată galerie de pictură care va atrage întotdeauna admiraţia românilor şi stima străinului cunoscător care ar călători prin acele îndepărtate locuri.”
În anul 1861, Grigorescu reuşeşte să obţină o bursă de studii la Paris în cadrul celebrei Academii de Belle Arte, unde, în urma examenului practice, reuşeşte să intre înaintea lui Renoir, în atelierul pictorului elveţian Gleyre. Acestuia din urmă i-au fost elevi şi Monet, Sisley ori Frederic Bazille.
În 1885, referindu-se la tabloul “Ţărancă franceză în vie” pictat în perioada în care Grigorescu locuia la Vitre, criticul revistei “Le Peuple Roumain” afirma că “Această groaznică mocofană aşezată într-un câmp de verze seamănă cu cel mai dezgustător, aşadar cu unul dintre cele mai bune tablouri ale lui Manet.”
Această opinie nu era una singulară în ceea ce privea critica de artă a vremii; nu trebuie să omitem faptul că impresionismul, în prima sa perioadă, n-a fost tocmai agreat. Iată, spre exemplu, cum suna o cronică franceză referitoare la a doua expoziţie a impresioniştilor, semnată de Albert Wolf şi publcată în ziarul Le Figaro: “Strada Le Peletier are necazuri: după incendiul de la Operă, un nou dezastru se abate asupra cartierului. La Durand – Rudel se deschide o expoziţie pe care am numi-o a fi de pictură (…). Cinci sau şase alienaţi, dintre care o femeie, s-au întâlnit pentru a-şi expune lucrările (…). Aceşti aşa zişi artişti se intitulează “intransigenţii impresionişti”, ei iau pânzele, vopseaua şi pensulele, aruncă la întâmplare culori şi semnează tablourile. ”
Însă la expoziţia de la Paris din aprilie 1867, unde exista şi un Pavilion al Principatelor Danubiene, unde expuneau Carol Popp de Szathmary, Mişu Popp, Gh. Tăttarăscu, H. Trenk dar şi N. Grigorescu cu şapte pânze, agentul diplomatic Ion Bălăceanu a întocmit o cronică favorabilă, în care recunoştea că singurele opera valoroase din exopziţie sunt cele ale lui Grigorescu: “… cu titlu de informaţie şi recomandaţie, adaog că dl. Grigorescu este unul din rarii bursieri români care au ştiut a beneficia de timpul petrecut în Franţa. El este de asemeni singurul pictor ale cărui tablouri au împodobit într-un mod demn expoziţia noastră. ”
Totuşi, aceasă părere nu era împărtăşită şi de anonimul corespondent de la Paris al ziarului “Trompeta Carpaţilor” care contesta faptul că pavilionul moldo-valah nu fusese împodobit cu “tablourile cele mai frumoase ale lui Aman, Tăttărăscu, ci cu nişte mâzgălituri ale unui biet moldovean, cine o fi Grigorescu, de-ţi este scârbă să-ţi arunci ochii pe ele”.
Anul 1868 a fost anul în care Grigorescu a primit consacrarea oficială în cadrul unei expoziţii deschise de grupul artiştilor de la Barbizon, într-un mic pavilion din pădure, iar în acelaşi an, un reporter al revistei budapestene “Familia” relatează împrejurările în care împăratul Napoleon al-III-lea al Franţei a achiziţionat o serie de tablouri, printer acestea numărându-se şi unul pictat de Grigorescu. “Ceea ce e mai măgulitor pentru noi românii – Imperatorul, dintre cele patru tablouri ce a binevoit a cumpăra pentru galleria sa privată din Tuilleries, a fost şi un tablou (reprezentând nişte glastre cu flori) de N. Grigorescu”.
Drept urmare Grigorescu este pentru întâia oară primit la Salonul Oficial francez, iar cu prilejul Salonului următor, povesteşte Vlahuţă, tablourile sale încep să aibă căutare, “chiar de a doua zi bucăţile lui erau vândute”.
Un an mai târziu, în 1869, Grigorescu se-ntoarce în ţară fără nicio diplomă de absolvire a studiilor, dar cu o tematică picturală nouă, unde lumina şi natura vor deţine supremaţia.
Vechiul rival pentru bursă, pictorul şi profesorul C.I. Stăncescu va publica în revista “Familia” un elogiu artistului Nicolae Grigorescu prin care aprecia faptul că acesta nu era dispus la nici un compromis, preîntâmpinând astfel eventualele critici ce-i vor fi aduse: “dacă unii găsesc că detaliile în unele din capetele ce dl. Grigorescu a deprins nu sunt destul de făcute, aceasta e o chestiune ce are trebuinţă de explicaţie, ştiind că se raportă la execuţia ce este partea, în care dl. Grigorescu este poate cel mai tare.”
Stăncescu este primul dintre criticii români ai vremii ce a atras atenţia că, nu dintr-o neglijenţă, ci în mod deliberat, din proprie voinţă, Grigorescu tratează în acest fel, oarecum decorativ putem spune, subiectele sale. El mai explică cum că, un adevărat artist interpretează natura, punând accentul pe trăsăturile esenţiale şi nu o copiază aidoma, fotografic, cu multe detalii adeseori nesemnificative: “cutare parte, tocmai spre a face mai simţit triumful celeilalte”.
Fără să renunţe însă cu totul la procedeele clasice Grigorescu va aduce un suflu nou în artă şi va stârni, fireşte, atât mirarea cât şi indignarea unei părţi a contemporanilor săi.
Prima sa expoziţie publică din Principate s-a deschis la 15 iunie 1870, în vechea clădire a Universităţii, în cadrul celei de-a treia Expoziţiuni a artiştilor în viaţă. Grigorescu a participat cu 27 de lucrări, iar Th. Aman l-a remarcat, scriindu-i un articol favorabil în aceiaşi Trompetă a Carpaţilor în care, cu numai trei ani înainte, anonimul cronicar de artă îi arăta cea mai profundă desconsiderare artistului. Dar iata ce spune Aman : “ Pe lângă artiştii expozanţi la cele două din urmă expoziţii, s-a mai adăugat anul acesta, cu un succes eminamente, dl. Grigorescu … etalând înaintea noastră un gen şi o manieră nouă care cu timpul va da rezultate fericite în Şcoala Română”.
Noua manieră la care făcea aluzie Aman era compusă din peisaje şi tablouri de gen tratate realist.
Juriul expoziţiei i-a decernat pentru portretul Banului Năsturel Herescu Medalia de Onoare clasa I. Acest portret a devenit repede subiectul multor comentarii, spre exemplu, comentatorii plastici ai vremii găseau asemănări în execuţia portretului cu Courbet, motivând că “…impozanta fiinţă se dezlipeşte din cadrul pânzei”. În schimb, directorul “Convorbirilor literare”, Iacob Negruzzi se lega de diferite amănunte, scriind că “şalul cu care e încins personajul nu e ispravit în detaliuri”, şi realiza o paralelă între poezia lui Vasile Alecsandri şi tablourile lui Grigorescu. În plus, îl socotea pe artist ca fiind un premergător al mişcării semănătoriste deoarece ilustrase mai multe proiecte pentru revista “Semănătorul”. Teoriile artistico-literare ale lui Negruzzi s-au menţinut până în 1929, când Nicolae Iorga l-a aşezat pe Grigorescu lângă Eminescu, iar pe Alecsandri lângă Aman. În publicistica vremii aceste asemănări au fost mult extinse până la Alecu Russo, Sadoveanu, chiar şi Enescu, omiţându-se însă faptul că Nicolae Grigorescu nu a făcut decât să se desprindă de canoanele reci ale academismului pentru a da expresie artistic unor teme neabordate decât extreme de rar, deoarece erau considerate ca fiind minore în artă.
Este adevărat şi faptul că, Grigorescu, în ultima etapă creaţională n-a rezistat pe deplin presiunilor noilor ideologii liberale, ce plasa lumea satului în plan second, şi a acceptat în lucrările sale anumite influenţe de nunaţă semănătoristă, însă aceastea nu i-au afectat caracterul innovator al operei.
O serie de iubitori ai artei academiste, despre care G. Oprescu spunea că “nu a murit de moarte bună, ci a fost asasinaţă de Grigorescu” l-au acuzat, imputându-i că “execută cu toptanu păduri, ţigani, turme de oi, vaci, viţei, câmpii, apusuri şi răsărituri, mestecănişuri, bătălii, târguri, lacuri…” încurcând “toate tehnicile de la creion, cerneală, sepia, pastel până la culoarea groasă pusă cu latul cuţitului ca şi cu o mistrie” ori că “aruncă culorile cu un anumit sans-gen, realizând o mocirlă groasă de vopsele aşternute nu cu cuţitul, ci cu lopata şi bidineaua”. Chiar Barbu Şt. Delavrancea îl condamna afirmând că: “un artist care lucrează atât de repede şi atacă atât de multe într-o viaţă atât de scurtă, este cu neputinţă să nu aibă slăbiciuni şi greşeli”. Peste decenii un alt mare pictor român, Ştefan Luchian, referindu-se la Grigorescu nu s-a sfiit să mărturisească: “Timpul, ce e drept, l-a răzbunat pe cel batjocorit” .
Răspunsul artistului a fost tranşant: el a refuzat succesiv toate solicitările de participare la expoziţiile oficiale. Drept urmare, în 1872, după vernisarea Expoziţiei Artiştilor în viaţă, în revista “Columna lui Trăian”, un cronicar se întreba făcând aluzie spre locul în care puteau fi totuşi văzute tablourile artistului şi anume, vitrina unui magazin de muzică: “unde este mai ales superbul Grigorescu pe care l-ar crede cineva a nu fi artist în viaţă, dacă Beethoven şi Offenbach n-ar fi atât de politicoşi să-I facă loc în fereastra d-lui Gebauer”
Abia în 1873, la 1 ianuarie, Grigorescu va expune din nou într-un cadru official la Expoziţia Societăţii Amicilor Bellelor Arte, unde va prezenta publicului 148 de pânze ce i s-au vandut aproape în totalitate.
Ca urmare a unor disensiuni apărute în urma realizării şi vânzării unor lucrări ce înfăţişau scene din războiul de independenţă de la 1877, unde Grigorescu fusese încorporat ca reporter de front, artistul se hotărăşte să părăsească definitive ţara, astfel că în 1825 ziarul “Timpul” îi va publica anunţul prin care îşi scotea la vânzare întreaga avere: 200 de tablouri, colacţiile de tapiserii, faianţe, porţelanuri, arme şi obiecte japoneze precum şi mobilierul.
Pictorul a plecat în Franţa, la Granville şi la Mont Saint-Michel, pentru ca, în final să se stabilească la Vitre. În revista “The Studio” se va afirma ulterior că Grigorescu a descoperit Vitre-ul.
În 1886 are loc expoziţia personală a pictorului pe Boulevard des Italiens de la Paris, în Sala Martinet, sală unde de obicei expuneau artiştii impresionişti. Cotidienele pariziene au primit foarte bine expoziţia, Courier de Soir numindu-l “un pictor impresionist de mare talent”, în timp ce Le Figaro amintind de tablourile “Un colţ de atelier” şi “Evreu cu gâsca” precum şi faptul că “expoziţia este foarte interesantă prin ceea ce înfăţişează, cât şi prin extraordinara originalitate a tablourilor… Grigorescu face parte din categoria pictorilor ce caută înainte de toate să ne dea impresia adâncă pe care o simt în faţa naturii. Peisajele lui sunt o strălucită dovadă a eminentelor calităţi de pictor şi a inteligenţei observaţiei sale. ”
Grigorescu va alege însă, în ciuda succesului şi a recunoaşterii sale să se reîntoarcă în România, astfel că între anii 1887 – 1892 se va stabili la Posada, iar apoi la Câmpina.
Anul 1887 va marca întâlnirea pictorului la Sturzeni cu criticul de artă elveţian Wiliam Ritter, correspondent al revistei “Beaux-art”. Între cei doi se va lega o prietenie strânsă concretizată într-o ăndelungă colaborare.
Marcel Montandon va publica şi el în revista italiană “Emporium” un document studio asupra vieţii şi operei lui Nicolae Grigorescu.
Anul 1906 reprezintă ultimul mare success expoziţional şi creaţional al artistului. Oficialităţile române îi vor conferi o diplomă de onoare ca recunoaştere oficială a valorii operei sale. Însă Grigorescu, insensibil la laude şi onoruri a replicat, parcă pentru posteritate, căci avea să se stingă din viaţă un an mai târziu: “Ce mai naivitate şi decoraţiile! Vor să arate că eşti ceva celor care nu te pot pricepe!”
AUTOR: RADULESCU DAN
