În toamna lui 2008, când pieţele financiare mondiale se confruntau cu criza subprime – creditele imobiliare fără garanţii luate de cei care nu puteau să le plătească şi cu falimentul băncii americane Lehman Brothers (celebra afirmaţie „too big to fail” spulberându-se într-o noapte), la Bucureşti, când economia duduia – creşterea economică era de 8% iar bugetul trăia din banii luaţi din vânzarea BCR către Erste – 2 miliarde de euro, premierul Tăriceanu, preşedintele Băsescu şi guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, se întrebau public de ce lumea este neliniştită, pentru că noi nu aveam nicio treabă cu criza subprime şi nu aveam de ce să fim afectaţi. – notează Cristian Hoitiuc directorul editorial al Ziarul Financiar.
Isărescu ştia foarte bine ce se întâmpla pentru că vedea, de la o oră la alta, cum dispar liniile de finanţare externe pe care se baza sistemul bancar şi toată România.
Economia şi băncile depindeau în proporţie de 70% de euro şi alte valute, iar acoperirea deficitului de cont curent, care ajungea la 15% din PIB, dispăruse peste noapte. În aceste condiţii, de unde să faci rost de linii de finanţare externă?
Noroc că au existat FMI şi marii creditori instituţionali – Banca Mondială, Comisia Europeană, care au dat României 20 de miliarde de euro pentru a preveni intrarea sistemului bancar în colaps, stoparea creşterii cursului valutar (sper că vă amintiţi că cursul trebuia să sară la 5 lei pentru 1 euro) şi menţinerea economiei ca suprafaţă după căderea din 2009. În numai un an, de la o creştere economică de 8%, economia s-a prăbuşit la -7%, adică un minus total de 15%, mai rău ca într-un război.
Nu ştiu dacă cei care sunt acum la putere – Iohannis, Ciucă, Ciolacu, etc. realizează situaţia în care a intrat lumea occidentală şi ce impact are asupra României.
Criza gazului, prin stoparea livrărilor în Europa de către Putin şi explozia preţurilor, este considerată noul Lehman Brothers, dar sunt câteva diferenţe majore: dacă atunci marile bănci centrale au dat drumul la tiparniţa de bani ca să nu se prăbuşească pieţele financiare, au scăzut dobânzile la 0 şi au mărit deficitele bugetare, acum situaţia este total diferită: de frica inflaţiei care a scăpat de sub control, băncile centrale trebuie să majoreze dobânzile şi să scoată bani din piaţă, ceea ce modifică toate fluxurile financiare.
Mai mult decât atât, creşterea inflaţiei care reduce puterea de cumpărare, şi majorarea dobânzilor, va duce în final la intrarea economiei americane în recesiune, ceea ce va avea un impact global, care se va resimţi inclusiv în România.
Unul dintre cei mai cunoscuţi economişti americani, Lawrence Summers, spune că, pentru a reduce inflaţia din America, care acum a ajuns la 8,6%, şomajul trebuie să crească la peste 5% (acum este 3%), iar economia trebuie să fie în recesiune mai mulţi ani. Afirmaţia lui a îngălbenit ecranul de la Bloomberg.
La Bucureşti toată lumea – guvernul, Iohannis şi noi – trăim din:
- Creşterea economică de 6% din T1, total neaşteptată,
- Din plafonările preţurilor la gaze şi energie electrică, care ne vor costa, pentru că sunt plătite din banii noştri din buget, 4 miliarde de euro în numai un an. Atenţie că Guvernul nu prea plăteşte aceşti bani furnizorilor pentru că nu-i are, iar deficitul bugetar, aşa cum este raportat, este denaturat pentru că, în realitate, este mult mai mare. De fapt guvernul trăieşte din banii furnizorilor.
- Din dobânda de referinţă a BNR, care este de numai 3,75%, mult prea mică faţă de inflaţia de 15%. Apropo de inflaţie, în realitate ea este de peste 20%, dacă nu chiar 25, datorită plafonării preţurilor la energie şi gaze şi ţinerii cursului valutar leu-euro sub control.
- Din IRCC-ul de 1,85%, care va deveni 2,65% de la 1 iulie, faţă de un ROBOR de 6,18% şi dobânzile pe care trebuie să le plătească băncile ca să facă acum rost de lichidităţi de peste 9%. Acest IRCC, care se calculează cu 6 luni întârziere, amână plata ratelor pentru creditele imobiliare şi de consum la dobânzile din piaţă.
- Din dobânzile de 9% pe care trebuie să le plătească Ministerul Finanţelor pentru finanţarea unui deficit în creştere. La o creştere economică de 4-5%, cât va fi în acest an, Ministerul Finanţelor trebuie să se împrumute la o dobândă dublă, ceea ce înseamnă că datoria publică va deveni şi mai mare.
- Din stabilitatea cursului valutar – Banca Naţională ar trebui să spună cât costă acest lucru şi ce balet face pentru a nu scăpa lucrurile de sub control.
- Din programele de garanţii guvernamentale – de exemplu IMM Invest, care au permis băncilor să susţină creditarea în condiţii de fluctuaţii ale economiei. Dacă nu ar fi fost IMM Invest, băncile nu ar fi dat niciun credit, cu impact direct asupra companiilor şi economiei.
- Din banii strânşi de populaţie în anii anteriori, care acum sunt pur şi simplu aruncaţi în consum.
- Din banii din crypto: unii au reuşit să-şi cash-uiască din deţineri, ceea ce le permite să trăiască şi să facă nişte cheltuieli şi investiţii pe care, în condiţii normale, nu le-ar fi făcut. Dar, atenţie, că piaţa crypto s-a prăbuşit şi lasă urme adânci.
Criza încă nu se vede pentru că lumea este într-o stare de euforie de consum şi mai are bani. Salariile nu s-au tăiat, companiile încă nu au operat reduceri de joburi, încă cererea de angajaţi este mai mare decât oferta, creşterea dobânzilor la lei încă nu se vede, iar stabilitatea cursului valutar leu-euro induce o linişte în piaţă.
Dar vine toamna, şi, mai ales iarna, iar Putin se va uita cum Europa tremură de frig şi aşteaptă ca lumea occidentală să se revolte împotriva propriilor conducători. Germania face de zor planuri de raţionalizare a consumului de gaze (depozitele sunt umplute în proporţie de numai 55% iar ruşii au tăiat deja gazele).
Preţurile la gaze şi energie lovesc companiile în plin – în România, Azomureş, cel mai important producător de îngrăşăminte, a anunţat că sistează producţia a doua oară pentru că noile preţuri la gaze sunt prea mari.
Deja G7, grupul ţărilor occidentale cele mai industrializate, discută plafonarea generală a preţurilor la gaze şi energie. Dar să vedem de unde vor face rost de gaze.
Băncile centrale cresc dobânzile în forţă – SUA va ajunge la o dobândă de 3% la finalul anului, Banca Centrală va ajunge la 1%, iar Polonia are deja 6%.
La Bucureşti analiştii cred că BNR va ajunge cu dobânda de referinţă la 7%.
Problema este că banii pleacă din ţările emergente către pieţele occidentale pentru că sunt mai la adăpost, ceea ce va însemna că o piaţă ca România, la graniţă cu războiul, nu prea va mai avea surse de finanţare externă, iar investitorii vor solicita dobânzi şi mai mari pentru a împrumuta statul şi chiar băncile locale.
Gândiţi-vă că BCR şi Raiffeisen au fost nevoite să plătească dobânzi de 8-9% pentru a vinde obligaţiuni în piaţă. În aceste condiţii, cât va ajunge dobânda la credite?
Bugetul şi deficitul bugetar sunt într-o situaţie critică pentru că au nevoie de bani, de tot mai mulţi bani. Băncile locale sunt într-o situaţie extrem de tensionată pentru că sunt cu expunerea la maxim pe titlurile de stat româneşti (cea mai ridicată expunere din Europa) şi, dacă ar mai vrea să cumpere, ar trebui să vândă în pierdere titlurile pe care le deţin, ceea ce ar însemna în final pierderi de capital.
Ca să nu marcheze pierderi, multe bănci ţin titlurile de stat până la scadenţă, ceea ce oricum le aduce pierderi, pentru că dobânda este de 1-2%, iar în piaţă dobânzile sunt de 9%.
Isărescu le-a transmis băncilor, direct şi indirect, că trebuie să majoreze dobânzile la depozitele în lei ca să ţină banii în bănci, iar pe cei care sunt la saltea şi în euro să-i readucă în bănci, astfel încât bancherii să aibă sursă de finanţare în condiţiile în care banii devin din ce în ce mai puţini. În acelaşi timp băncile trebuie să mai reducă motoarele creditării pentru a nu crea şi mai multă inflaţie şi pentru a nu-şi lua riscuri suplimentare având în vedere că situaţia economică nu este atât de roz.
Ministerul Finanţelor, Guvernul şi, nu în ultimul rând România, nu prea au resurse de finanţare a bugetului şi a economiei, în afara celebrului PNRR. Şi nu cred că Iohannis & Comp. – guvernul PSD-PNL este creaţia lui – realizează acest lucru.
De fapt nimeni nu realizează că Ministerul Finanţelor se împrumută cu 9% şi ce înseamnă acest lucru. Banii din PNRR stau degeaba, nici măcar rata de 3,8 miliarde de euro trasă de Guvern şi aflată la BNR, nu a putut fi cheltuită pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile. Acest PNRR este al nimănui, nimeni nu este responsabil de el, nici nu ştii către cine să te îndrepţi ca să vezi care sunt condiţiile, cine trebuie să le îndeplinească şi în cât timp.
Iohannis, între două deplasări externe, mai convoacă o şedinţă pentru a vdea ce mai face PNRR-ul, dar apoi rezultatul este 0.
În condiţiile în care banii pleacă din pieţele emergente ca în 2008, în afara PNRR, care de fapt este un împrumut de la FMI, nu avem nicio altă resursă de finanţare a bugetului, a statului şi a economiei.
Nicio companie nu-şi va finanţa investiţiile cu o dobândă de 15% la lei.
Acum un deceniu, aflat în campania electorală, Băsescu şi guvernul Boc nu au pregătit economia, ceea ce a dus la prăbuşirea din 2009, la tăierile de salarii din 2010 şi la creşterea TVA de la 19% la 24%.
Acum se poate spune, filosofic, că inflaţia taie salariile în valoare reală, deci nu ar mai fi nevoie de alte măsuri.
Ciucă, Cîţu şi Ciolacu se războiesc pe Facebook în privinţa sistemului de taxe şi impozite, bulversând şi mai mult companiile care nu ştiu pe ce să se bazeze.
Pentru a nu ajunge ca în 2009, pentru a avea o aterizare lină şi a nu ne izbi de un zid, guvernul, dar şi companiile, trebuie să se pregătească.
În afara banilor din PNRR şi fondurile europene nu există altă sursă de finanţare pentru economie. Deja firmele reduc investiţiile uitându-se către Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni pentru a vedea ce vine de acolo.
Scăderea economică o vom avea, dar contează cât de mare sau de mică va fi. La fel cum contează costul de finanţare a economiei şi a investiţiilor şi dobânzile pe care le plătesc persoanele fizice la credite.
În timp ce americanii intră în recesiune, la noi toată lumea s-a dus în vacanţă, iar guvernul a uitat de PNRR pentru că nu are cu cine să vorbească. Sper că la întoarcere aterizarea să fie lină, iar piloţii să nu ajungă să se catapulteze.
