Uniunea Salvați România, partidul care s-a construit pe retorica anti-PSD, ajunge din nou în postura paradoxală de a negocia sau chiar colabora cu „ciuma roșie”, așa cum o numea în campaniile trecute. Sub pretextul „nu e altă soluție”, USR își justifică tăcerea, pasivitatea sau cooperarea tacită cu sistemul pe care promitea să-l reformeze.
„Nu e foarte ușor să stai la masă cu PSD, dar nu există altă soluție” – este declarația care, deși pare a fi rostită cu reținere, exprimă de fapt capitularea unei formațiuni care a ajuns să se adapteze, nu să reziste. USR nu mai este partidul revoltat care rupea lanțurile sistemului corupt, ci un actor politic care acceptă compromisurile de culise în numele „responsabilității”.
După ani în care s-a prezentat drept alternativa morală la vechea clasă politică, USR ajunge să funcționeze după aceleași tipare: jocuri de putere, tăceri convenabile și alianțe de conjunctură. Refrenul „nu avem altă soluție” este aceeași justificare folosită de toți cei care au ajuns să se adapteze sistemului în loc să-l schimbe.
Mai grav este că acest discurs de resemnare vine într-un moment în care încrederea cetățenilor în partidele politice este la minime istorice, iar alternativa reală devine tot mai greu de identificat. Dacă USR nu mai poate oferi un proiect clar, ferm și diferit de establishmentul politic, ce rost mai are ca el să existe în spațiul public decât ca un decor al democrației simulate?
USR nu este la prima derivă ideologică. De la scandalurile interne și conflictele de putere, până la poziționări ambigue în marile teme economice sau sociale, partidul a tot dat semne că se transformă într-un vehicul politic fără busolă. Ceea ce părea o mișcare proaspătă se scufundă, treptat, în aceeași mlaștină a calculelor meschine și a retoricii autojustificatoare.
Colaborarea, fie și temporară, cu PSD nu este o greșeală strategică – este o trădare a identității asumate în fața alegătorilor. Un partid care a jurat că nu va negocia cu corupția nu poate cere acum timp și înțelegere pentru a face exact asta.
În politică, compromisurile pot fi inevitabile. Dar când tot discursul politic se reduce la „nu avem altă soluție”, e clar că acel partid nu mai oferă nicio speranță. Doar adaptare. Iar cei care se adaptează prea bine sistemului, în final, ajung să-i semene.
