Moțiunea de cenzură inițiată de Gheorghe Piperea a fost respinsă categoric, dar întrebările rămân fără răspuns
Von der Leyen scapă, (încă) o dată, de responsabilitate politică, într-un Parlament mai preocupat de loialitate decât de transparență
Moțiunea de cenzură depusă de eurodeputatul AUR Gheorghe Piperea împotriva Comisiei Europene și a președintei sale, Ursula von der Leyen, a fost respinsă joi, la Strasbourg, cu un scor confortabil pentru establishmentul european: 360 de voturi împotrivă, 175 pentru și 18 abțineri. La o primă vedere, o înfrângere clară. Dar privită în profunzime, moțiunea lasă în urmă mai multe semne de întrebare decât certitudini.
Un vot previzibil într-un Parlament obedient
Nu este o surpriză că moțiunea nu a trecut. Regulamentul impune un prag imposibil pentru orice încercare de responsabilizare reală a Comisiei: o majoritate de două treimi din voturile exprimate, ceea ce în practică înseamnă că un vot de cenzură este mai degrabă o formalitate democratică decât un instrument efectiv de control.
Însă ceea ce devine evident este ruptura tot mai adâncă între opinia publică și o majoritate parlamentară din ce în ce mai refractară la critică.
Subiectele incomode ignorate elegant: SMS-urile cu Pfizer, netransparența, contractele
În centrul moțiunii s-a aflat refuzul Ursulei von der Leyen de a face publice schimburile de mesaje cu CEO-ul Pfizer, Albert Bourla, în plin proces de negociere pentru achiziția vaccinurilor anti-COVID, în valoare de peste 35 de miliarde de euro. Este vorba despre o cerere oficială a justiției europene, ignorată de Comisie.
În loc să clarifice sau să recunoască eventuale erori, președinta CE a preferat să transforme moțiunea într-un atac la persoană, acuzând inițiatorii de populism, conspiraționism și extremism. Adevărul incomod este că, în loc să răspundă concret, a apelat la etichete și ideologie, într-un gest de evitare politică clasică.
Cine apără statul de drept? Cine mai cere transparență?
Paradoxal, în timp ce Bruxelles-ul își arogă rolul de gardian al statului de drept în Polonia, Ungaria sau România, refuzul de a respecta o decizie a justiției europene din partea Comisiei însăși trece aproape nevăzut. Dublul standard devine normă, iar obediența parlamentară este recompensată cu poziții, bugete și sprijin politic.
Cei care au semnat moțiunea, provenind în principal din zona suveranistă și a partidelor anti-establishment, au fost rapid izolați și demonizați. Nu a mai contat că tema era una legitimă – transparența instituțională și responsabilitatea financiară. A contat doar cine a semnat-o.
Eurodeputații români, absenți sau obedienți
Din partea României, niciun europarlamentar al partidelor de sistem (PSD, PNL, USR, UDMR) nu a semnat moțiunea. Mai mult, nu s-au exprimat public deloc în legătură cu acuzațiile care planează asupra Ursulei von der Leyen. Un comportament care confirmă statutul lor de element decorativ în politica europeană – no face, no name, no number, cum a punctat chiar Piperea.
Mmoțiunea a picat, dar criza de legitimitate rămâne
Votul de joi este o demonstrație a solidarității mecanice din Parlamentul European, nu o dovadă de încredere publică. Respinsă formal, moțiunea ridică în continuare întrebări profunde despre felul în care se iau deciziile la vârful Uniunii, despre opacitate, despre lipsa controlului democratic și despre incapacitatea instituțională de a-și corecta propriile abuzuri.
Cine o apără pe Ursula von der Leyen azi ignoră faptul că nu există democrație europeană fără transparență, fără răspunsuri și fără limite clare ale puterii. Moțiunea de cenzură a fost un semnal, nu un capăt de drum. Iar un Parlament care aplaudă lideri care sfidează justiția riscă să devină, în ochii cetățenilor, la fel de decredibilizat ca o adunare sovietică.
Iar asta, moțiune sau nu, nu va putea fi șters cu un vot.
