UE vrea să se împrumute ca un stat unitar: între integrare fiscală și fobia frugalilor de datorie colectivă
Propunerea Comisiei Europene de a transforma împrumuturile comune într-un mecanism permanent deschide o nouă dezbatere despre viitorul Uniunii: solidaritate financiară sau disciplină bugetară?
O Europă, o datorie? Propunerea care scindează continentul
Comisia Europeană propune extinderea capacității Uniunii Europene de a emite datorie comună, ca parte a noului buget multianual. Ideea nu este nouă — a fost testată în timpul pandemiei de COVID-19 prin instrumentul NextGenerationEU — însă acum Bruxelles-ul vrea să o transforme într-o componentă structurală a arhitecturii financiare a Uniunii.
Împrumuturile ar fi limitate, cel puțin teoretic, la finanțarea efortului pentru sprijinirea Ucrainei, reacția la crize neprevăzute și plăți punctuale către statele membre. Cu toate acestea, premisele sunt clare: UE vrea un instrument propriu de politică fiscală care să nu mai depindă exclusiv de contribuțiile naționale.
Ce avantaje aduce datoria comună?
Pentru țările cu deficite cronice și niveluri mari ale datoriei publice – precum Italia, Franța sau Grecia – accesul la împrumuturi comune emise de UE este o mană cerească. De ce?
- Dobânzi mai mici: UE se împrumută la costuri mult mai avantajoase decât unele dintre statele membre.
- Acces mai ușor la piețe internaționale: Investitorii tratează obligațiunile UE precum cele ale instituțiilor supranaționale, cu ratinguri ridicate.
- Diversificarea surselor de finanțare: Reduce presiunea asupra bugetelor naționale.
În plus, Comisia capătă un nou instrument de control: dacă distribuie fonduri, poate impune condiții, orientând astfel cheltuielile naționale în direcții „strategice” pentru proiectul european (tranziție verde, digitalizare, apărare etc.).
Critica frugalilor: „Nu vrem să plătim pentru iresponsabilitatea altora”
Țările așa-numite frugale – Germania, Țările de Jos, Austria și statele nordice – resping vehement ideea extinderii datoriei comune. Argumentele lor nu sunt doar de ordin economic, ci și politic și ideologic:
- Risc de moral hazard: Statele slab gestionate financiar pot deveni dependente de împrumuturi UE fără a-și face curățenie în propriile bugete.
- Pierderea controlului bugetar: Comisia ar putea impune condiții neacceptabile în schimbul fondurilor.
- Responsabilitate colectivă nedreaptă: Dacă un stat nu rambursează, ceilalți plătesc – chiar și cei disciplinați.
Gunther Krichbaum, ministrul german pentru Europa, a exprimat tranșant poziția Berlinului: „Nu putem avea programe finanțate din împrumuturi.” Cu alte cuvinte, solidaritatea are limite atunci când vine nota de plată.
Criza sau pretextul? Lecția pandemiei și tentația revenirii
În 2020, UE a recurs pentru prima dată la împrumuturi comune, într-un moment de criză profundă. S-a spus atunci că este o măsură unică. Acum, Comisia cere ca excepția să devină regulă. Criticii văd în acest demers o strategie periculoasă: o criză reală devine pretextul pentru o transformare profundă a Uniunii, fără un consens politic solid.
Piețele susțin ideea, dar cu rezerve
Obligațiunile emise de UE sunt deja atractive pentru investitori – mari fonduri, bănci centrale și investitori instituționali le folosesc pentru a-și diversifica portofoliile. În contextul incertitudinilor politice din SUA, obligațiunile UE devin o alternativă stabilă la titlurile Trezoreriei americane.
Dar pentru ca ele să devină cu adevărat relevante la scară globală, UE trebuie să emită constant și la scară largă – ceea ce implică o integrare fiscală reală, nu doar punctuală sau reactivă.
Miza ascunsă: puterea fiscală europeană
În esență, această dezbatere nu este despre finanțare, ci despre viitorul proiectului european. Emiterea de datorie comună presupune:
- Un pas uriaș spre federalizare fiscală;
- O Comisie mai puternică, care poate influența direct politicile bugetare ale statelor;
- O monedă euro mai robustă, dar și mai dependentă de Bruxelles decât de Frankfurt (BCE).
Pentru susținătorii unei Europe unite, acest scenariu este ideal. Pentru sceptici, este calea sigură către centralism, birocrație și pierderea suveranității naționale.
Concluzie: Europa între solidaritate și separare
Întrebarea nu mai este doar „poate UE să se împrumute ca un stat?”, ci „vrea UE să devină un stat?”. Datoria comună este mai mult decât un instrument financiar – este un test de maturitate politică și de coeziune. Deocamdată, linia de fractură între Nordul prudent și Sudul îndatorat rămâne adâncă. Iar între idealul unei Europe unite și realitatea intereselor naționale, drumul este încă nesigur.
