Liberalul Cristian Buican a rupt tăcerea despre fuziunea PSD-PNL. De frica AUR, Ciucă și Marcel Ciolacu calcă în picioare democrația din România. Mulți politicieni din ambele tabere se declară nemulțumiți de ultima mutare a trepădușilor din conducere.
Iată ce a spus liberalul Cristian Buican: „După ce ai curvăsărit pe centură trei ani, e foarte greu să te mai dai fată mare, deci ai putea, măcar din rațiuni de demnitate, să-ţi asumi condiţia ingrată până la capăt, încercând, eventual, să-l convingi pe „Mirel”-ul care te-a scos din necaz pe centură să te ia şi de nevastă. De altfel, chiar nu înţeleg de ce se codesc cele două partide atâta şi nu-şi oficializează relaţia, deocamdată imorală: să se ia cu acte la primărie într-o căsătorie tradiţională frumoasă (că tot sunt ambele formaţiuni adepte entuziaste ale acestei forme de coabitare civică)! Bine unii cu alţii se simt, binecuvântarea tătucului o au, afaceri împreună fac, de furat, fură cot la cot, deci unde ar fi impedimentul pentru a transforma această „spurcată împreunare” (ca să parafrazez gluma lui Neagu Djuvara referitoare la naşterea poporului român din Traian şi Decebal) într-un partid unic cu acte-n regulă?
Nu există absolut niciun impediment, iar eventualul recurs la istorie, la doctrina politică, la programul originar al partidului nu ar stârni decât hohote de râs: mai e PNL astăzi liberal cum e Ciolacu călugăr buddhist. Este incredibil cum, dintr-un partid istoric cât de cât respectabil de dreapta, a ajuns fata în casă (ca să nu zic un cuvânt din registrul lingvistic folosit Buican) a PSD-ului. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, nu e aşa de incredibil: un partid infiltrat, în anii 90, de activişti din fosta Securitate, resuscitat, în 2004, de PD şi de Traian Băsescu, de care au avut însă grijă să se despartă foarte curând tot din cauza apropierii de PSD, care se pare că-i atrage ca un magnet, şi a colaborării, la vremea aceea, cu varanul Dan Voiculescu. Au mai fost scoşi din moarte clinică o dată, în 2014, prin fuziunea, in extremis, cu PDL şi sprijinirea lui Klaus Iohannis, pentru ca apoi să-şi dea obştescul sfârşit în braţele ademenitoare ale lui Ciolacu. Unii ar spune că, în epoca Dragnea, liberalii au crescut în opoziţie. Realitatea spune totuşi că aceea era o opoziţie mai mult de formă fiindcă ei se simţeau bine cu PSD-ul lui Dragnea: nu i-am auzit atunci foarte vocali împotriva siluirii justiţiei, împotriva hoţiilor pesediştilor (cu care, în Parlament, se înţelegeau), împotriva referendumului ruşinos (care era să ne facă de râsul lumii în Europa) de salvare a lui Dragnea. Dată fiind toată această istorie amoroasă dintre cele două partide, poate că, într-adevăr, am văzut noi în PNL un alt partid decât era el în realitate (adică unul de troglodiţi, învechiţi în rele ca şi partenerii lor), poate că decizia de ieri de comasare a alegerilor şi de candidare pe liste comune nu ar trebui să ne surprindă.
Stabilitatea – „liniştea” şi „concordia” lui Ion Iliescu reloaded
Ce e cu adevărat surprinzător e că, după aproape 35 de ani de la Revoluţie, idealul otrăvit al lui Ion Iliescu s-a împlinit. „Liniştea” şi „concordia” la care visa bătrânul comunist, adică suprimarea oricărei opoziţii la partidul-stat FSN, şi-au găsit expresia desăvârşită în „stabilitatea” lui Ciolacu, Ciucă şi Iohannis. Dacă USL (care rezultase, în 2011, tot din „spurcata împreunare” dintre PSD şi PNL) avea ca temei opoziţia faţă de un Traian Băsescu devenit, în al doilea mandat, mai autoritar, de data aceasta nici măcar opoziţia faţă de un duşman comun nu mai poate fi plauzibil invocată.
Ciolacu, Ciucă şi Iohannis – un ménage-à-trois respingător moral şi deplorabil intelectual
Poate că alegătorii vor vedea, în ceasul comasatelor, că „împăraţii” noştri sunt goi puşcă şi că ménage-à-trois-ul la care s-au dedat este nu numai respingător moral şi politic, ci şi deosebit de periculos pentru democraţie pentru că niciun pericol din lume, real sau inventat, nu justifică acapararea totală a puterii.
