Într-o lume care crede încă în filme…prima întrebare care îţi vine pe buze după ce te-ai uitat timp de mai mult de patru luni, pe ecran extra lat, la acest război ce se desfăşoară dincolo de pârleazul estic al grădinii noastre este: ”Şi, totuşi, cum se termină?”
Ar mai fi şi alte întrebări, gen: ”Câştigă eroul cel bun?”, ”Rămân împreună?”, ”Se consolează Împăratul Roşu cu înfrângerea?”, dar lumea începe deja să fie obosită pentru a mai fi interesată şi de altceva decât de un simplu anunţ final al poveştii.
Cum se termină?
Păi nu prea se termină.
Este vorba despre una din cele poveşti pentru care finalul nu vine niciodată.
Nu în timpul vieţii noastre, vorba unui banc.
Războaiele se încheie în două feluri:
- printr-o victorie / înfrângere decisivă, ceea ce are ca rezultat impunerea voinţei incontestabile a uneia din părţi asupra celeilalte, pe principiul ”învingătorul ia totul”;
- printr-o soluţie negociată, urmare a unui echilibru de forţe şi, desigur, de distrugeri reciproce, care impun ca fiecare parte să-şi dorească oprirea măcelului.
Suntem în una din aceste situaţii? Deocamdată, nu.
Un fost ministru israelian de externe, Shlomo Ben-Ami, devenit, într-o retragere aurită, profesor şi analist pe probleme de relaţii internaţionale, apreciază că, la acest moment, războiul din Ucraina este încă purtat pe două fronturi: cel militar, desigur, relativ restricţionat la estul şi sudul Ucrainei, şi cel geo-politic, mult mai extins, dacă nu cumva la scara întregului glob.
Şi adaugă, poate surprinzător pentru unii, că ”Rusia pare a avea o şansă de victorie în ambele”.
Şi ca să nu pară că e doar o opinie venită de nicăieri, argumentează:
- în plan militar, Rusia şi-a regăsit suflul, după începutul stângaci din februarie – martie, trecând la tipul de război pe care îl practică cel mai bine, cel al distrugerilor masive şi al concentrărilor de forţe pe anumite direcţii. Rezultatul e un război de uzură, cu avansuri modeste dar continui;
- în plan geo-politic, unitatea de principii şi valori clamată de Occident e o cortină în spatele căreia actorii, mai ales cei europeni, schimbă replici care nu sunt în scenariul prezentat publicului. Succesele, precum potenţiala integrare a Finlandei şi Suediei în NATO, sunt contrabalansate de diferenţele de opinii privind viitoarele relaţii cu Rusia şi oferirea unui parcurs european Kievului. Statele din estul Europei văd în Rusia o ameninţare existenţială, pe când cele din vestul şi sudul continentului par a avea alte îngrijorări: economie, emigranţi, terorism etc.
Aceasta, în timp ce pentru restul lumii, conflictul din Ucraina este văzut doar ca unul regional, pentru teritorii şi resurse, nicidecum unul pentru principii şi valori.
Discuţia despre autocraţie versus democraţie, despre sancţiuni care să apere principii se opreşte la ţărmul Mării Mediterane şi nu trece la est de Caucaz.
Vorba ministrului indian de externe, Subrahmanyam Jaishankar: ”Noi nu trimitem oamenii să cumpere petrol rusesc, noi îi trimitem să cumpere petrol” / “We don’t send people out there saying, «go buy Russian oil».We send people out there saying, «go buy oil».
Şi ca să pună această poziţie într-un context mai larg, ministrul indian a precizat pentru interlocutorii săi europeni (participanţi la GLOBESEC 2022 Bratislava Forum / Slovacia): ”Europa trebuie să iasă din modul de gândire conform căruia problemele Europei sunt probleme globale, dar problemele globale nu sunt şi probleme europene” / “Europe has to grow out of the mindset that Europe’s problems are the world’s problems but the world’s problems are not Europe’s problems.”
Combinate, cele două planuri, militar şi geo-politic, par a nu crea condiţiile pentru ca pedepsirea Rusiei, atât de mult dorită de Occident, să se şi producă.
Evoluţiile de pe piaţa internaţională a resurselor energetice şi alimentare, prognozele din ce în ce mai alarmiste privind o nouă recesiune, par a lucra tot în favoarea Moscovei.
Fostul politician israelian Shlomo Ben-Ami afirmă că a sosit momentul de negocieri pentru un armistiţiu şi discuţii ulterioare de pace.
Apelul este unul pragmatic: prelungirea conflictului ar agrava situaţia de criză internaţională şi ar avea consecinţe catastrofale pentru Ucraina.
Se adresează acest apel unor uşi măcar întredeschise?
Deocamdată, fiecare parte este pe poziţii, intransigentă ca în prima zi de război.
Ucrainenii speră că un efort în plus, un nou sistem de arme, un complot pe culoarele Kremlinului, va schimba situaţia în favoarea lor.
Ruşii şi-au regăsit partitura de luptă şi o interpretează aşa cum au fost învăţaţi.
Ucrainenii au nevoie de un miracol, ruşii ştiu că vine iarna.
Politicienii ucraineni afirmă că obiectivul Kievului rămâne eliberarea tuturor teritoriilor, inclusiv Crimeea şi Donbas.
În Duma de Stat de la Moscova, ameninţările cu un nou asediu al Kievului sunt la ordinea zilei.
Şi într-un caz, şi în altul, este mai mult retorică.
Dar care împiedică orice pas în direcţia unei soluţii negociate.
Profesorul canadian Andrew Latham, specialist în relaţii internaţionale, oferă câteva elemente care par a favoriza o soluţie negociată, deşi încă suntem departe de moment:
- admiterea, în ultima perioadă, de către partea ucraineană (preşedinte, ministrul apărării) a severităţii pierderilor umane proprii, ceea ce implică şi faptul că ele nu pot fi susţinute pe termen lung;
- sprijinul occidental pentru Ucraina nu este suficient pentru a contrabalansa consumul de muniţie, stocurile de echipamente şi tehnică de producţie fostă sovietică ale unora din membrii NATO din estul Europei au ajuns la fundul sacului;
- există o anumită oboseală prin unele cancelarii occidentale care simt presiunea propriilor alegători, interesaţi mai curând de încetarea crizei decât de disputa ruso – ucraineană.
Problema este că orice negociere înseamnă o favorizare a Rusiei.
Cererile minimaliste ale Moscovei pot fi:
1. încheierea discuţiei despre Crimeea şi
2. încorporarea celor două autoproclamate republici populare din Donbas, cu graniţele reîntregite.
Cererile maximaliste sunt greu de definit, cel mai probabil pe principiul ”ce am luat, al meu rămâne”.
Adică se adaugă Herson, Zaporojie, părţi din Harkov, aşa cum arată linia de front la acest moment. Ce va fi în lunile următoare, greu de anticipat.
Cum ruşii sunt în ofensivă, chiar dacă având viteza broaştei ţestoase, rezultă că e mai bine să existe negocieri mai curând decât mai târziu, măcar în încercarea de a salva cât mai mult din teritoriul ucrainean.
Chiar şi pe la americani se discută despre negocieri
Într-o analiză publicată foarte recent, Mark Hannah, profesor şi el, la New York University, contributor la publicaţii precum The New York Times, The Washington Post, The Wall Street Journal, afirmă că ar cam fi timpul ca şi SUA să se implice în încheierea ostilităţilor.
Şi ca să fie clar cam în ce direcţie ar putea merge eventualele negocieri, profesorul Hannah, care este membru al establishmentului american, nu un contestatar al politicilor Administraţiei de la Casa Albă, precizează, probabil cu amărăciune: ”Există puţine lucruri care să sugereze că Ucraina ar putea obţine condiţii mai bune printr-un lung război proxy.” / ”There is little to suggest Ukraine might get better terms through a long proxy war.”
Termenul ”proxy” a scăpat, probabil, din alunecarea creionului.
Preşedintele sârb, Aleksander Vucic, anticipează (probabil pe baza unei informaţii de la sursă) când va veni Kremlinul cu o ofertă de negociere: momentul în care forţele ruse vor încheia operaţia pentru capturarea întregului teritoriu al Donbasului.
Anticipează şi răspunsul: oferta va fi respinsă de către Vest, desigur şi de către Ucraina.
O altă problemă este că preşedintele Zelenski nu poate negocia.
Şi nu doar pentru că nu ar fi lăsat de ramura naţionalistă a puterii de la Kiev, cât pentru faptul că orice negociere va fi, cum spuneam, pe seama Ucrainei.
Orice preşedinte care va ceda din teritoriul naţional, chiar şi în situaţii limită, de supravieţuire statală, devine irelevant ca persoană politică în secunda doi.
Un asemenea moment trebuie pregătit şi asumat de către o întreagă clasă politică.
Tensiunile din interiorul administraţiei de la Kiev, relevate de demiterea de către preşedintele Zelenski a doi din cei mai importanţi şi vechi colaboratori, şeful SBU, Ivan Bakanov, precum şi procurorul general, Irina Venediktova, demonstrează, însă, cât de apropiată de momentul unui haos instituţional se află conducerea ucraineană.
În aceste condiţii, reluarea negocierilor de pace pare a fi un pod mult prea îndepărtat.
Iar absenţa lor nu favorizează decât una dintre părţi.
Până la iarnă mai sunt câteva luni.
Şi iarna, vorba unui clasic, nu-i ca vara.
Laurențiu Sfinteș – Adevărul.ro
