Un nou episod din serialul „Justiție pentru unii, glumă pentru alții” s-a încheiat ieri la Înalta Curte de Casație și Justiție, unde completul de cinci judecători l-a achitat definitiv pe fostul premier Călin Popescu-Tăriceanu, în dosarul în care era acuzat că a primit o mită de 800.000 de dolari pentru a ajuta o companie austriacă să-și prelungească licențele Microsoft în școli.
Titluri alternative pentru o comedie judiciară:
- „Tăriceanu, spălat la program complet: detergent austriac, cică ecologic”
- „Justiția română are nas fin: n-a mirosit niciun dolar”
- „Comisionul de 10%? Era bacșiș pentru transparență!”
DNA a făcut ce știe mai bine: a pierdut. Procurorii susțineau că banii, transferați prin companii offshore, au fost folosiți pentru campanii electorale. Mai exact, două tranșe: 500.000 USD în noiembrie 2008, apoi încă 300.000 USD. Sume care, potrivit anchetatorilor, au ajuns în conturile unei firme de consultanță, pentru „binele națiunii”, probabil.
Judecătorii, însă, au fost de altă părere. Nu contează că faptele vizau influențarea unor decizii guvernamentale. Nu contează că se invoca implicarea unei companii austriece de top din IT. Nu contează că vorbim despre sume pe care un român mediu nu le câștigă într-o viață. Totul s-a evaporat: fără probe directe, fără vinovați, fără justiție.
Tăriceanu, mai curat ca Lacul Snagov după furtună
Între timp, Tăriceanu se pregătește, poate, de o revenire în viața publică. Încă o dată, „dreptatea” se face cu gloanțe oarbe în România. Când e vorba de funcții înalte, mituirea devine legendă urbană, banii sunt „donații neclare”, iar offshore-urile – doar firmulițe simpatice de pe plaje însorite.
DNA: Eșecuri de lux, plătite din buzunarul prostului
Din 2021 până azi, cheltuielile cu ancheta, expertizele și procesele au curs. Iar contribuabilul român – acela care n-are 800.000 de dolari să-și spele păcatele – plătește proces după proces fără finalitate.
România, țara unde mita de milioane se spală cu legea-n mână
Achitarea lui Tăriceanu nu e doar o lovitură pentru DNA, ci o palmă zdravănă dată în obrazul tuturor celor care mai cred în statul de drept. Dacă 800.000 de dolari nu sunt mită, atunci poate a fost o campanie de „sponsorizare ideologică”. Sau poate o simplă neînțelegere între vechi prieteni. Sau poate – și cel mai probabil – doar încă o lecție că legea e opțională, iar memoria colectivă, scurtă.
