„Mâncare este, dar nu îți dă nimeni degeaba” sunt vorbele unui bătrân al țării, un om al pământului, legat puternic de neam și de țară.
„De ce se spune țăran prost, pentru că tăranul nu are bani decât dacă muncește și vinde.
Ieri am fost la târg să vând ceva și nu am vândut nimic. Aproape nu am avut bani nici de pâine. Mâncare este, dar nu îți dă nimeni degeaba” spune un bătrânel, cuprins de sărăcia actuală.
Mulți trăim în orașe mari, frumoase, trăim pe datorie și aparent în bunăstare. Toată viața plătim rate și când se termină viața simțim cum ea s-a dus.
O generație de români este disperată, și-a pierdut speranța. Bătrânii țării sunt singuri, copiii lor au fost alungați din țară. Românii mor singuri pentru prima dată de când există acest pământ. Casele se prăbușesc, gardurile cad, buruienile năpădesc satele.
Plâng codrii când liniștea pădurii este ruptă numai de zgomotul drujbelor. Cad copacii răpuși de nepăsare, ciclul natural se întrerupe.
