Privită din unghi inginerește, societatea funcționează ca un sistem compus din resurse, intrări, procese și ieșiri. În cazul României, sistemul politic pare să funcționeze defectuos, iar defecțiunea nu vine doar din partea componentelor de conducere, ci și din modul în care este întreținut acest mecanism de către populație. De 35 de ani, sistemul produce aceleași rezultate: corupție, stagnare, exod. Cu toate acestea, „utilizatorii” – adică cetățenii – aleg să mențină aceiași operatori la panoul de comandă.
Fenomenul poate fi explicat cu ajutorul unei analogii din psihologie: sindromul Stockholm. Așa cum o persoană captivă ajunge să empatizeze cu răpitorul ei, în speranța de a supraviețui sau de a reduce tensiunea, tot așa o societate aflată în stres prelungit, în sărăcie și instabilitate, poate ajunge să dezvolte atașament față de cei care o guvernează abuziv. Se înlocuiește analiza logică cu reacția emoțională. Se înlocuiește schimbarea cu adaptarea.
Privind din perspectiva unui proiect ratat, România pare prinsă într-un ciclu automatizat cu feedback negativ. Intră nemulțumire, dar iese tot loialitate. Intră furie, dar iese tot resemnare. Sistemul nu se autoreglează, pentru că mecanismul de selecție democratică este viciat de frică, dependență și lipsă de alternative clare.
Un inginer ar opri sistemul, l-ar demonta, ar elimina componentele ineficiente și l-ar reconstrui funcțional. Dar o societate nu poate fi oprită ca o mașină. Ea continuă să ruleze, chiar și în avarie, atâta timp cât oamenii confundă avariile cu normalitatea. Iar dacă ne întrebăm de ce merge prost „mașinăria” românească, răspunsul e simplu: pentru că pasagerii refuză să coboare și tot cer aceiași șoferi, deși i-au dus în zid de nenumărate ori.
