Declarațiile recente ale ministrului Mediului, Mircea Fechet, despre Romsilva nu sunt doar un semnal de alarmă. Sunt un diagnostic complet al unei boli cronice care roade de decenii statul român: clientelismul, sinecurile și ineficiența endemică a companiilor publice.
Romsilva, Regia Națională a Pădurilor, deține recordul – 99 de directori pentru 41 de județe. O medie care face orice structură corporatistă să pară minimalistă. În orice companie privată, un asemenea dezechilibru între funcții de conducere și rezultate ar fi dus la concedieri în masă. La stat însă, pare a fi norma – nu excepția.
Ministrul recunoaște că sunt direcții silvice care nu mai produc profit de ani de zile, că există bonusuri și prime nejustificate, iar unii directori au încasat și 100.000 de euro la pensionare. E o performanță, într-adevăr, dar nu economică. Ci una a abuzului legalizat sub protecția funcției publice.
Mai mult decât atât, Fechet admite că un ocol silvic privat e mai eficient decât unul de stat. Nu pentru că ar avea mai multe resurse, ci pentru că oamenii chiar lucrează. Nu stau în birouri umbrite de dosare goale și promisiuni ministeriale.
În mod ironic, tocmai această declarație ar trebui să fie suficientă pentru o reformă profundă a Romsilva – dar știm prea bine că nu va fi. De ce? Pentru că rețelele politice și de interese din companiile de stat nu pot fi „eficientizate” fără a lovi în propria structură de partid.
Declarațiile ministrului sunt, cel mult, un pas timid spre normalitate. Însă nu e prima dată când un oficial „descoperă” că statul are prea mulți directori, prea puține rezultate și prea multe privilegii. Și nici nu va fi ultima dacă nu urmează fapte, nu doar interviuri de imagine.
România pierde anual miliarde în companiile de stat care nu sunt reformate, ci doar cosmetizate în funcție de ciclurile electorale. Iar pădurile – acel capital național cu valoare incalculabilă – sunt administrate de o structură care își dă bonusuri, nu bilanțuri.
Ministrul Fechet propune să rămânem cu 17 directori. Bună idee. Dar cine și când își va asuma tăierea sinecurilor? Cine va susține public și politic aceste schimbări? Cine va înlocui pădurarii politruci cu specialiști?
Până când aceste întrebări nu vor avea răspunsuri concrete și reforme reale, tot ce rămâne e sunetul drujbei… și ecoul promisiunilor.
