Într-un moment în care diplomația internațională se reconfigurează în jurul noilor lideri din Europa Centrală și de Est, reacțiile (sau lipsa acestora) din partea marilor puteri spun multe despre influența reală și relevanța geopolitică a fiecărei țări. Un exemplu grăitor: Donald Trump, fostul și posibil viitor președinte al Statelor Unite, a felicitat Polonia cu entuziasm pentru alegerea lui Karol Nawrocki în funcția de președinte – numindu-l „un CÂȘTIGĂTOR” și „un aliat”.
În același timp, despre România și alegerea lui Nicușor Dan ca președinte: nicio reacție. Niciun mesaj public, niciun semnal de susținere, nici măcar o formalitate diplomatică. La București, tăcerea Washingtonului este cu atât mai stânjenitoare cu cât Ambasada SUA a emis o reacție seacă și generică, fără entuziasm, fără felicitări nominale și fără niciun indiciu că alegerea lui Nicușor Dan ar fi avut vreo semnificație pentru partenerul strategic.
Contrastul: un „aliat puternic” vs. o tăcere simbolică
În mesajul său de pe rețeaua Truth Social, Donald Trump a postat inclusiv un titlu de la Newsmax: „Un aliat al lui Trump câștigă în Polonia, șocând întreaga Europă”. A fost o declarație fermă de susținere pentru o direcție conservatoare, naționalistă și eurosceptică în regiune.
În schimb, în România, alegerea lui Nicușor Dan – un tehnocrat autodeclarat, lipsit de anvergură internațională și fără un discurs coerent în raport cu marile teme de securitate regională – pare să nu fi stârnit nici cel mai mic interes la Washington.
România, invizibilă în ochii partenerului strategic?
Această diferență de tratament ridică semne serioase de întrebare:
- Este România, sub conducerea lui Nicușor Dan, atât de irelevantă încât nici măcar fostul și probabil viitorul lider al SUA nu consideră necesar să comenteze alegerea sa?
- De ce o țară aliată precum România, cu trupe americane pe teritoriul său, nu primește niciun gest politic sau diplomatic de recunoaștere?
- Ce spune asta despre poziția reală a Bucureștiului în relațiile internaționale?
În timp ce Polonia este prezentată drept un „aliat model” și un „contributor cheie la întărirea NATO”, România pare să fie percepută ca o piesă pasivă pe tabla de joc geopolitic, fără lideri vizibili sau viziune strategică.
Tăcerea care doare
Lipsa de reacție din partea lui Donald Trump nu este o simplă omisiune. Este un semnal. Un mesaj că România, în forma și cu conducerea sa actuală, nu contează în marile ecuații de putere. Este un duș rece pentru cei care sperau că alegerea unui președinte „neconflictual” va întări relațiile internaționale.
În realitate, neutralitatea plată și lipsa de viziune pot deveni mai periculoase decât orice decizie radicală. Pentru că, într-o lume a marilor repoziționări, cei care nu inspiră încredere sau claritate sunt, pur și simplu, ignorați.
În timp ce Polonia primește aplauze, România primește tăcere. Donald Trump a ales să felicite public un aliat strategic cu viziune și direcție clară. România, sub președinția lui Nicușor Dan, pare că nu are niciuna dintre aceste calități. Iar partenerii noștri internaționali reacționează ca atare: cu indiferență.
