Datoria publică a României a depășit deja pragul de 220 de miliarde de euro, o sumă colosală, care ar trebui să ne îngrozească. În urmă cu doar zece ani, statul român avea datorii de sub 70 de miliarde de euro. Într-un deceniu, povara s-a triplat, iar ritmul de creștere nu încetinește. Întrebarea firească este: unde s-au dus banii?
Răspunsul, din păcate, e cunoscut de toți, dar recunoscut de puțini: nu pe autostrăzi, nu pe spitale, nu pe școli, nu pe sprijin pentru economie. Nu s-au făcut fabrici, nu s-au creat locuri de muncă, nu s-au redus taxele. Niciun mare proiect de țară nu a fost lansat, iar investițiile în infrastructură sunt la pământ.
În schimb, s-a pompat bani într-un aparat bugetar sufocant și în activul de partid. Sute de mii de posturi create în sistemul public doar pentru fidelizarea clientelismului politic. Sinecuri, sporuri aberante, pensii speciale, „consilieri” fără obiectul muncii. România se împrumută pentru ca luxul și opulența celor din vârful statului să poată continua nestingherite. Iar poporul, România profundă, e lăsată să se descurce cum poate: cu pensii mizere, taxe în creștere și servicii publice în ruină.
Este o sclavie modernă cu acte. Cetățeanul muncește, statul se împrumută, iar banii ajung la politruci. Datoria imensă nu este o investiție în viitor, ci o condamnare a viitorului. O bombă cu ceas pe care guvernele PSD și PNL au plantat-o cu zâmbetul pe buze, fără nicio responsabilitate.
România nu mai poate continua așa. Datoria publică a devenit o formă de jaf legalizat. Împrumutăm generațiile viitoare ca să plătim luxul prezent al unei clase conducătoare care trăiește în dispreț total față de popor. Și dacă nu se schimbă nimic, nu peste mult timp vom fi săraci, îndatorați și fără țară.
