Într-o Românie agrară, în care cei care munceau pământul mureau de foame, țăranii s-au ridicat. Nu pentru revoluție, nu pentru ideologii – ci pentru pâine, pentru viață. Era anul 1907, iar poporul ajunsese la capătul răbdării. Zeci de ani de umilință, arendăși abuzivi, contracte rușinoase și pământ puțin au făcut ca flăcările revoltei să se aprindă de la un singur scântei.
Ce a urmat e una dintre cele mai negre pagini ale istoriei noastre. Statul român, în loc să asculte strigătul disperat al celor care hrăneau țara, a ales să-i reducă la tăcere cu gloanțe. A fost trimisă armata. S-a tras fără milă în țărani. Sute, poate mii de morți – cifrele reale nu au fost niciodată recunoscute. Poporul a fost pedepsit pentru că a îndrăznit să ceară dreptate.
Răscoala din 1907 nu e doar o revoltă țărănească. E dovada că atunci când conducerea trăiește într-un turn de fildeș, ruptă de realitatea celor de jos, statul devine dușmanul propriului popor. Iar rușinea de atunci nu a fost niciodată spălată.
