În timp ce Polonia trage frâna de urgență în fața a ceea ce numește deschis „cenzură administrativă”, România pare hotărâtă să accelereze exact pe acest drum. Contrastul este frapant.
Președintele Poloniei, Karol Nawrocki, a blocat prin veto legea de implementare a Digital Services Act, avertizând că aceasta ar crea un mecanism prin care funcționari ai statului ar decide ce este permis pe internet. Nawrocki a mers până la a invoca explicit „Ministerul Adevărului” din 1984 de George Orwell, subliniind că primul pas al autoritarismului este controlul informației și al limbajului.
În România, discursul oficial merge în direcția opusă. Președintele Nicușor Dan a început să folosească frecvent eticheta de „dezinformare” nu ca termen analitic, ci ca instrument politic. Presa critică este acuzată public, jurnaliștii sunt delegitimați, iar ideea unei „reglementări mai ferme” a spațiului online este prezentată ca necesitate democratică.
Diferența de fond este esențială. În Polonia, riscul este recunoscut și blocat: fără control judiciar real, orice mecanism administrativ devine cenzură. În România, același risc este cosmetizat sub pretextul luptei cu „fake news”. Nu se mai vorbește despre libertatea de exprimare, ci despre „corectarea” discursului public.
Când un președinte începe să decidă ce este adevăr și ce este „dezinformare”, granița dintre stat democratic și stat pedagogic devine periculos de subțire. Polonia avertizează că nu statul trebuie să arbitreze adevărul. România, în schimb, pare pregătită să construiască exact această structură – informală deocamdată, dar tot mai explicită.
Paradoxul este că aceeași Uniune Europeană produce reacții radical diferite. Unii văd pericolul și îl opresc. Alții îl îmbrățișează, convinși că intenția bună scuză mijloacele.
Istoria arată însă un lucru simplu: nu contează cine înființează „Ministerul Adevărului”. Contează că, odată creat, el nu mai poate fi controlat.
