Există momente în viața unei națiuni când minciuna, oricât de bine ambalată, nu mai poate masca evidența. România trăiește astăzi sub spectrul unei anulări ilegale a alegerilor din decembrie 2024, o decizie fără precedent în epoca democratică, care a șters cu buretele votul a milioane de cetățeni.
În fața acestui abuz major, președintele Nicușor Dan alege tăcerea complice combinată cu gesturi bizare și postări grotești. Cea mai recentă: o înșiruire de fraze fără sens, publicată pe pagina sa de Facebook, în care încearcă, cu stângăcie, să discrediteze ideea de lovitură de stat.
„Nicușor Dan insistă să fie penibil și postează pe propria pagină de Facebook o înșiruire de cuvinte fără noimă despre așa-zisa «lovitură de stat» din 2024”, scrie Marius Lulea, prim-vicepreședinte AUR, într-o reacție care devine ecou al unei nemulțumiri larg împărtășite în societate.
Într-o țară în care alegerile se suspendă prin decizie administrativă, nu mai vorbim despre democrație. Vorbim despre simulacru. Iar când președintele evită deliberat întrebarea esențială – „cine a decis și pe ce bază legală?” – întreaga construcție instituțională se prăbușește în ridicol.
Lulea punctează precis: „Tot poporul știe că votul în România e o păcăleală și că, din cauza mecanismelor electorale controlate, nu reușim să ieșim din această buclă a răului.” Și are dreptate: sistemul e viciat, iar reacția autorităților e un amestec toxic de dispreț și autosuficiență.
În loc de argumente, avem platitudini. „Mai penibil decât raportul SRI sau justificarea CCR”, notează Lulea. Nu e o exagerare. E doar descrierea lucidă a unei elite care își bate joc de funcțiile publice, de legi, și mai ales de cetățeni.
Românii nu sunt naivi. „Nu veți scoate niciodată din mintea românilor adevărul, oricât de multe minciuni ați repeta.” Această frază nu e doar un avertisment. Este o certitudine istorică: minciuna poate câștiga timp, dar nu poate învinge adevărul.
O democrație reală presupune mecanisme de corecție. Recunoașterea ilegalității anulării alegerilor, oricât de incomodă ar fi, ar reprezenta un semn de maturitate instituțională, nu de slăbiciune.
Dar, până atunci, spectacolul continuă. Și, din păcate, în fruntea scenei rămâne un președinte care se încurcă în propriile postări, în timp ce România se zbate între aparență și decădere.
