Țoiu susține transferul de armament către Ucraina: „Apărarea granițelor lor e o investiție pentru noi”. Dar cine mai apără interesele românilor?
România continuă să-și exprime sprijinul necondiționat pentru livrarea de armament către Ucraina, în conformitate cu noua strategie a administrației Trump. Cu toate acestea, apar tot mai multe semne de întrebare în legătură cu prețul real — financiar și strategic — pe care țara noastră îl plătește.
La reuniunea miniștrilor de Externe din Uniunea Europeană, șefa diplomației române, Oana Țoiu, a transmis că trimiterea sistemului Patriot către Kiev „nu a slăbit securitatea României”. Dimpotrivă, potrivit acesteia, am primit un sistem „mai nou”, în parteneriat cu SUA, iar apărarea Ucrainei „este o investiție indirectă în securitatea noastră”.
Declarații optimiste, într-un context tensionat
Această poziționare vine într-un moment delicat. Donald Trump a anunțat că SUA vor furniza arme moderne Ucrainei, însă fără a plăti nimic. În schimb, aliații europeni din NATO vor suporta integral costurile de producție, livrare și distribuție. Practic, Statele Unite livrează, Europa plătește.
Este o schimbare de paradigmă: dacă în trecut Washingtonul era liderul care își asuma costuri directe, acum UE este pusă în postura de sponsor militar, fără garanții clare, dar cu riscuri reale.
România – donator tăcut, plătitor fidel
România a fost printre primele state care au dat curs acestei noi logici. Fără consultări largi, fără un vot în Parlament, Guvernul a oferit Ucrainei un sistem de apărare aeriană de mare valoare. Acum, ministrul Țoiu susține că această mutare ar fi fost compensată printr-un „parteneriat” cu SUA. Ce presupune concret acest parteneriat, cât costă și cât de funcțional este sistemul nou primit? Întrebări fără răspuns.
În paralel, președintele Zelenski laudă sprijinul american, iar România rămâne un executant loial, fără vreun câștig clar, în afară de declarații simbolice.
Trump: SUA livrează, NATO plătește
Într-o declarație de la Casa Albă, Trump a precizat că SUA vor produce arme de ultimă generație, iar statele NATO „pot alege să le trimită unde vor”. În traducere liberă: Europa se ocupă de tot, Washingtonul își vede de interesele proprii. Inclusiv Franța și Germania privesc cu rezerve această abordare, mai ales în lipsa unui mecanism clar de control al cheltuielilor și al traseului armamentului.
Un nou front: rachete cu rază lungă în Ucraina
În contextul acestui acord, Ucraina va primi și rachete cu rază lungă de acțiune, capabile să lovească adânc în teritoriul rus. O escaladare previzibilă, care poate atrage după sine reacții imprevizibile din partea Moscovei. Într-un astfel de scenariu, cât de pregătită este România — un stat aflat la granița conflictului — să gestioneze riscurile directe?
Securitate cu orice preț? Sau obediență fără strategie?
Este clar că România are interese legitime de securitate în regiune. Dar întrebarea esențială rămâne: acționăm în mod suveran și calculat, sau doar executăm ordinele marilor puteri?
Fără transparență, fără un control parlamentar real și fără dezbateri publice, România riscă să devină un furnizor tăcut și obedient într-un joc geopolitic cu mize uriașe.
